Azi am chef să inventez o sintagmă: iubitele din porturi.
Nu neapărat pentru că mă cheamă Marina voi vorbi despre marinari. Nu mă interesează nici măcar componenta politică a subiectului, ci, efectiv, latura sa afectivă... Marinarul este, se ştie, un călător. Un ins a cărui viaţă se derulează, între două curse, într-o locuinţă numită vapor, o viaţă legănată şi măcinată de furtuni. Aici, poate, este şi prima mare asemănare cu viaţa noastră. Unii marinari reuşesc să-şi întemeieze şi familii. Pe uscat, fireşte. Au însă o viaţă de familie chinuită. De fapt, nu neapărat ei, ci mai mult ele. Căci greul, în acest caz (oare numai în acesta?), cade pe umerii soţiilor de marinari. Care, cuminţi, îşi conduc bărbaţii în curse, după care, singure-singurele, văd de casă, cresc copiii comuni, făcuţi între două călătorii, merg la serviciu şi... aşteaptă semne de la cei plecaţi.
Marinarii stau pe mare luni de zile. Lipsesc motivat de la reuniunile de familie, de la înmormântări, ratează zilele de naştere ale copiilor, uneori chiar şi naşterile însele. Au însă o viaţă pe care mulţi o invidiază. Din afară pare palpitantă şi bănoasă. În plus, există acest mit (căruia nu i-am găsit argumente pentru a-l dărâma) care spune că această hoinară categorie s-ar bucura de cea mai romanţată viaţă cu putinţă. Cică fiecare marinar are, în fiecare port al pământului, câte o femeie îndrăgostită care-l aşteaptă docilă, luni în şir, pentru a arde apoi, câteva ore, în braţele sale.
Nu voi comenta acest aspect. Pesemne, dacă aşa se întâmplă, înseamnă că aşa trebuie să se întâmple. Asta-i face fericiţi şi pe ei, şi pe ele. Ba chiar şi pe soţiile rămase "la vatră", care, neştiind, ci poate doar bănuind, îşi recepţionează bărbaţii navigatori, împachetându-i în dragostea lor pusă la naftalină!
Găsesc însă că cele mai triste din această ecuaţie sunt,
