Criza economică foloseşte din plin Germaniei, care, după mai bine de o jumătate de secol de muncă tenace şi prezenţă discretă, se reafirmă ca principala putere europeană. Devine aproape o fatalitate această capacitate unică de regenerare, în cursul unei generaţii-maxim două, întotdeauna după o prăbuşire aparent apocaliptică. Instaurarea dominaţiei germane asupra Uniunii Europene are loc, de această dată, graţie unei forţe economice fără rival pe continent. Ascensiunea provoacă îngrijorare şi revoltă nu numai din cauza efectelor sociale dureroase ale austerităţii impuse de Berlin ţărilor din sudul UE, ci şi prin prisma ecourilor istorice pe care le trezeşte o Germanie revenită în postura de a dicta întregii Europe. Poate tocmai pentru a menaja astfel de temeri faţă de ideea renaşterii prusace, aniversarea a trei secole de la urcarea pe tron a regelui Frederic Wilhelm a fost mult mai modestă decât cea de anul trecut, când s-au împlinit 300 de ani de la naşterea fiului său, Frederic cel Mare. Şi totuşi, ridicarea Prusiei ca forţă relevantă la nivel european a început odată cu înscăunarea „regelui-soldat”, în 1713. Una din primele măsuri ale lui Frederic Wilhelm, când, în 1713, la numai 25 de ani, a devenit rege, a fost vinderea trăsurilor, a obiectelor de lux şi a vinurilor scumpe, rămase de la părintele său, Frederic I. Acesta trecuse la cele veşnice după 12 ani de domnie – domnie semnificativă prin acordul primit de la împăratul austriac Leopold I ca Prusia să devină regat. În schimbul acordului, acest prim Frederic l-a susţinut pe Leopold împotriva Franţei lui Ludovic al XIV-lea, în războiul de succesiune pentru tronul spaniol. Argumentul folosit a fost că Prusia nu făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană, precum Brandenburg, cealaltă posesiune a Hohenzollernilor. Doar Bavaria putea avea rang de regat în imperiul fondat la 962 şi alcătuit dintr-o p