Melaka, Malaezia

Am ajuns în Melaka puțin după prânz.

Suficient de după prânz cât să se pregătească de pauza de după-amiază absolut toate hotelurile și restaurantele din oraș. Siesta de după-amiază e luată foarte în serios în locurile astea. Până și hotelurile închid ușile și nu ai nici măcar pe cine să întrebi de cazare sau de un pahar cu apă. Nu mai zic de restaurante, cel mult poți găsi în ele o tanti care spală vasele.

Problem. Problem mai ales pentru că e vineri, ceea ce înseamnă că în câteva ore, nu multe, va sosi în Melaka valul de corporatiști scăpați de la birourile din KL, pentru sfârșitul de săptămână. Deci ne grăbim.

Orășelul pare la prima vedere un fel de Brăila mai fățos, nimic ieșit din comun. Un râu, ceva clădiri roșii și cam atât. Dar să revenim la cazare. Dă-i la 40 de grade cu rucsacii în spate printr-un orășel de provincie malaezian, visul urât al oricărui backpacker. Și dă-i și dă-i. Gradele Celsius fac în mine o poftă de bere nebună, nebună, nebună. Zero cârciumi deschise.Zero minimarketuri. Transpirație și nervi. Ne oprim într-un guesthouse la drumul principal. Niciodată nu-i bine la drumul principal, e bine de căutat dumul secundar de lângă drumul principal, acolo-s ghișefturile. Ne împrietenim cu un englez ce ne trimite în direcția corectă – Chinatown. Printr-un miracol, în Chinatown găsim atât o cafenea turistică deschisă (unde ne ostoim foamea cu o supă de tăiței) cât și cel mai drăguț hotel din lume. TV, aer condiționat, curat lună, 40 lei pe noapte. O să ne fie bine aici. După ce ne-am liniștit am luat din nou orășelul la pas să înșelegem și noi de ce e și ăsta pe lista patrimoniului cultural Unesco și de ce ni l-au tot recomandat toți malaezienii.

Și mergem, dar cu alt mers, fără rucsacii grei, cu foamea potolită și cu ochii atenți în jur. Începem să le observăm:

Fiecare magazinaș ar