Să regreţi epoca Ceauşescu este ca şi cum ai regreta un cancer de care te-ai vindecat, fie doar și parțial. Pentru că nu este în stare să-şi construiască un prezent onorabil, românul dă fuga în trecut. Uită răul năucitor al regimului comunist, dar îşi aminteşte că avea casă, loc de muncă şi bani de concediu.

Constat că regretul pentru Ceauşescu este cu mult mai consistent decât regretul pentru tinerii care au murit în decembrie 1989. Este de-a dreptul revoltător. Eu, unul, n-am să uit niciodată. Chiar acum, când vă scriu, rememorând în minte tragicul acelor zile, sunt emoţionat. Indiferent ce va fi fost atunci, revoluţie sau capodoperă a manipulării, morţii evenimentelor de foc din urmă cu 24 de ani sunt o realitate. Ca şi răniţii. Respect memoria acelor oameni, respect durerea fiecărui părinte care şi-a pierdut copilul şi respect suferinţa celor rămaşi în viaţă, dar cu trupurile schilodite de gloanţe.

Vedeţi voi, n-am să pot înţelege şi accepta vreodată uşurinţa cu care moartea acelor tineri este aruncată în derizoriu. Da, ştiţi bine că despre unii se spune că au murit din întâmplare, „ca fraierii”. În loc să le cinstim memoria, dar nu prin festivisme reci, căutăm să le punem amintirea între paranteze. Pentru ce? Ca să demonstrăm că totul a fost o farsă? Ca să-l reabilităm pe Ceauşescu? De unde atât cinism şi de unde atâta răutate?

Ştiu, România de azi nu arată bine. Dar este vina lor? Nu cumva vina ne aparţine nouă, celor care, complice, am închis ochii la netrebniciile de zi cu zi, de după decembrie 1989, netrebnicii care, însumate, de-a lungul anilor, au dus la felul în care arată azi societatea românească? Ce vină au morţii de atunci ai Timişoarei, ai Bucureştiului, ai Sibiului sau ai Braşovului? Să le reproşăm lor neputinţele şi frustrările noastre de mai apoi?

Pentru ei, respect. Dar pentru noi? Pentru noi cei care am ajuns să-l