-AA+A
Nu numai opoziţia democrat-liberală din România, dar chiar cetăţenii fără apartenenţă de partid îşi doresc o ţară dezvoltată industrial, cum era cândva, fabrici în toate oraşele, crescătorii de animale pentru carne, lapte şi ouă etc. Dacă de la prim-ministrul Petre Roman până hăt încoace s-au făcut eforturi puternice pentru îndepărtarea „grămezii de fier vechi”, cum a caracterizat industria românească profesorul de mecanica fluidelor improvizat în om politic, azi suntem convinşi că fără aşa ceva nu se poate. Numai din agricultură nu putem trăi cu toţii şi, pe deasupra, inteligenţa tehnică românească se pierde, tinerii ingineri nemaiavând posibilitatea aprofundării cunoştinţelor asimilate în facultăţi.
Ridicarea de fabrici noi, cu nivel tehnologic occidental, presupune interesul apusenilor de a investi la noi, dar în condiţiile crizei aglomerarea pieţei, cu bună ştiinţă, nu prea este convenabilă pentru agenţii care stăpânesc anumite domenii ale producţiei. Cunoaştem cazuri când societăţi româneşti au fost cumpărate de străini nu pentru extinderea producţiei, ci pentru lichidarea în timp a respectivelor firme, fapt care a înmulţit numărul şomerilor români, iar fierul vechi a intrat ca ban ieftin în buzunarul patronului.
De regulă, avântul economic se „stârneşte” global natural, după o perioadă de recesiune, şi a încerca de unii singuri să ieşim din adormirea investiţiilor de azi, cel puţin în Europa, înseamnă să fim un popor voluntar, nietzschean, într-un fel, care se poartă sau reuşeşte să arate că poate să nu depindă de alţii, ceea ce nu ne caracterizează. Am avut atâtea capacităţi de producţie pe care nu le-am retehnologizat, ci le-am tăiat şi am transformat fierul vechi în vile, maşini, cocoşei de aur. Nu am fost capabili să căutăm pieţe pentru tractoarele noastre, care nu erau tocmai rele, cu utilajul petrolier se spune că nu am mai ţinut pa
