Efectul Bernanke a debutat in 2009, atunci când FED (banca centrala a SUA) a demarat programul de relaxare cantitativa, mai exact a recurs la tiparire de “bani ieftini”, bani fara acoperire in economia reala. Totul a fost gandit cu scopul (nobil de altfel) de a scoate din criza economia mondiala, prin stimularea cresterii economice. Culmea este ca ceea ce parea atunci a fi singura solutie reala de a scapa de criza, se dovedeste astazi a fi exact motivul care sta la declansarea unei potentiale noi crize financiare mondiale. De la declansarea crizei financiare, autoritatile americane au incercat sa evite instalarea recesiunii si cresterea somajului folosind toate instrumentele in dotare, ba mai mult, demonstrand chiar ca sunt capabili sa inventeze unele daca e nevoie. Ajuns in asa-numita capcana a lichiditatii, Fed ul a fost nevoit sa apeleze la mijloace neconventionale de politica monetara. Caci in esenta, utilizarea relaxarii cantitative de catre o banca centrala se face atunci cand masurile conventionale de politica monetara luate pentru stimularea economiei devin ineficiente. Asa se face ca, desi riscant, un asemenea program a fost demarat de una dintre cele mai mari banci centrale a lumii. Riscurile sunt legate in special de efectele perverse ale interventiilor repetate, de “doza”optima a lichiditatilor injectate in economie, dar si de intuirea corecta a momentului oportun de retragere din piata a banilor aflati in surplus si mai ales a strategiei de retragere. In plus, desi masurile de acest tip pot fi justificate prin fundamentele slabe ale economiei, in timp efectele colaterale ajung sa provoace o noua bula si efectul initial sa fie astfel anulat. La sfarsitul anului trecut, Banca Centrala Europeana (BCE) s-a alaturat Fed ului, pornind de asemenea tiparnitele de bani (oarecum diferit, dar in esenta acelasi efect), sub acelasi pretext al relansarii economie