Cum să impui pluripartidismul şi separaţia puterilor specifică statului de drept acolo unde religia nu e separată de politică, de economie şi domină toate nivelurile societăţii, toate instituţiile şi toate comportamentele?

Urmărind tumultuoasele desfăşurări din ultimii ani din lumea musulmană tind să-i dau dreptate fostului preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak, care, cu câteva zile înainte de a fi debarcat, îi spunea omologului său american, Barack Obama, că în ţările musulmane leadershipul nu poate fi asigurat decât pe două căi: ori prin dictatură, ori printr-un regim fundamentalist islamic. Încercările „primăverii arabe” de a democratiza aceste societăţi s-au soldat peste tot cu eşecuri lamentabile. Iar exemplele sunt numeroase: Algeria, Egipt, Tunisia, Libia, Irak, Afganistan, Pakistan, Yemen, Bahrein, Siria şi istoria nu s-a sfârşit.

Se dovedeşte faptul că Islamul nu este compatibil cu democraţia de tip occidental. Au fost înlăturaţi câţiva dictatori, care, pe lângă multele păcate, prezentau avantajul stabilităţii şi predictibilităţii. Odată înlăturaţi, s-au deschis adevărate cutii ale Pandorei, forţe dintre cele mai tenebroase ieşind la suprafaţă şi ajungând chiar la putere. Este şi de înţeles: unde să fi învăţat aceşti oameni democraţia, când regulile acestor comunităţi sunt cu totul diferite? În ultimele sute de ani, Islamul s-a centrat pe Coran şi pe Sharia, refuzând, în genere, elementele de modernitate care avansau în Vest, dar acumulând frustrări şi resentimente dintre cele mai dure. Cum să impui pluripartidismul şi separaţia puterilor specifică statului de drept acolo unde religia nu e separată de politică, de economie şi domină toate nivelurile societăţii, toate instituţiile şi toate comportamentele?

În plus, faţă de ura contra Occidentului, face ravagii şi războiul interconfesional intern, cere-i opune în special pe suniţi şi şiiţi