La umbra lui "nu-mi pasă" se doarme extrem de bine. Iar noi, românii, suntem o adevărată naţiune de nepăsători...
Piaţa Dorobanţi, vara lui 2013, cod portocaliu. Aştept pe cineva într-o staţie prăfuită de autobuz. Evident, întârzie, pentru că e român. Şi cel aşteptat, şi şoferul autobuzului din care acesta va coborî. Ca o paranteză: în Germania (na, că nu sunt fascinată numai de japonezi!), staţiile de autobuz au orarul afişat, pe minute, iar autobuzele sunt "ceas"! N-am văzut unul să se abată de la minutul impus. Deci, aştept. Trag cu coada ochiului la "tovarăşii de suferinţă": un cuplu în vârstă, o mamă cu un prunc care-i face rotocoale în jur agăţându-se exasperant de fusta ei, o tânără solitară, cu ochii înşurubaţi într-o broşură, doi adolescenţi plini de coşuri şi fiţe, un bărbat singur, păzind o damigeană goală şi încă doi, cu serviete ponosite şi iz de funcţionari prăfuiţi. Plus eu. Plictisită, înfierbântată, preocupată de evoluţia planetei şi de alte asemenea "mărunţişuri". Deodată, simt un miros ascuţit de alcool. Un tânăr frumuşel, într-o cămaşă năduşită, trece legănat prin dreptul meu, înfigându-se la sigur în domnişoara solitară. Agresiunea începe cu tradiţionalul "Ce faci, păpuşico, pe mine mă aşteptai?". Tânăra îi întoarce spatele. Agresiunea continuă, conform îndemnului lui Nansen: "Ai reuşit - continuă, n-ai reuşit – continuă!". În câteva minute, fata e exasperată, băiatul - din ce în ce mai încins. În jur - un ocean de nepăsare. Mama a devenit brusc foarte preocupată de fiul rotitor, adolescenţii - de butonarea mobilelor, bărbatul singuratic îşi inspectează damigeana, funcţionarii discută despre Băsescu. Nimeni nu schiţează vreun gest, agresorul şi victima sa par a fi doi oameni invizibili. Scena devine din ce în ce mai zgomotoasă. Pe lângă glas, tânărul îşi aruncă în luptă şi mâinile. Fata se apără cum poate, implorându-i, di
