Politică nu înseamnă o noapte fără sfârşit a cuţitelor lungi, nici climat de ameninţare reciprocă, ci arta dialogului, a bunei guvernări, a pragmatismului decizional. De atâta confruntare politicianist-populistă, s-a ajuns ca prezumţia de vinovăţie să fie o constantă a vieţii politice postdecembriste.
Născută pe un fond străvechi al fugii de răspundere, al neasumării faptelor, prezumţia de vinovăţie şi sora ei bună, învinovăţirea colectivă, erau cele mai eficace arme ale bolşevicilor pentru îngenuncherea poporului român. De aceea a fost declarat imediat după 23 august ca imperialist, vinovat de declanşarea războiului antisovietic, de cucerirea altor popoare ca moldovean, ardelean, găgăuz, de nazism, de Shoah…
Epoca burgheziei roşii
„Loviluţia” din decembrie 1989 nu a schimbat decât faţada vechii bătălii, de aceea prezumţia de vinovăţie şi învinovăţirea colectivă au rămas procedee de bază, fie ale Puterii, fie ale Opoziţiei. Ca să scape de răspunderea penală a ororilor ciumei roşii, liderii comunişti au aruncat anatema asupra întregului popor: „toţi am fost vinovaţi”. De aici permanenta obstrucţionare a pedepsirii marilor vinovaţi, a torţionarilor, tendinţa de control şi supunere a serviciilor secrete şi a procurorilor ale căror statute au fost păstrate aproape intacte. De aici presiunile tot mai sofisticate asupra magistraţilor şi a altor funcţionari publici.
Va fi fost el comunismul românesc unul pentru eternitate, cum zice dl Tismăneanu, dar abia postcomunismul a instaurat de-a binelea domnia burgheziei roşii. Oricine afirmă că vrea să se despartă cu o câtime de formele-i mentale, de eficientele metode ale acesteia o face în interes electoral sau pentru perpetuarea propriului statu-quo şi acumularea de noi prerogative.
Generalizarea vinei salvează vinovaţii
În bătălia actuală pentru imagine, cel mai bine dă disi
