Ce început mai frumos la Enescu, dacă nu cel în care Daniel Barenboim i-a dorit festivalului veşnicie ? Rostit neaoş, în seara inaugurală, după Rapsodia a doua, cu efect deplin cadenţial.
Vecia e, în limba română cu acutul neapărat pe i, sinonimul eternităţii, substantiv feminin al duratei, început fără sfârşit. Un fel de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, o esenţializare a definiţiei dăinuirii, ca în formula de final a rugăciunilor ortodoxe, devenită deseori peiorativ. Mai ales că muzica e inefabil ce operează matematic cu durate precise şi frecvenţe exacte. O urare superbă pentru fenomenul care, odată la doi ani, transformă disonantul Bucureşti din capitala haotică a maidanezilor ce omoară copii şi terorizează pensionari şi turişti, într-o capitală feerică a muzicii. Un salut măgulitor adresat unui festival devenit iconic, dar şi un salut nouă, compatrioţilor lui Enescu, celor din sală dar şi revoltaţilor de afară, cântăreţi rebeli de proteste pe ritmuri de peturi.
Să nu uităm că cel care ne-a salutat cuceritor este o legendă muzicală, un pianist-dirijor cu aura îndelung vînată de managerii şi impresarii unor festivaluri mai mari, mai vechi şi mai scumpe. Iar dacă Barenboim, cel care crede, în sensul fenomenologiei lui Segiu Celibidache, că sunetul moare fără susţinere, iar muzica este singurul mod prin care putem lupta împotriva morţii, ne-a dorit un festival etern, muzicile serilor de început ne-au făcut complici la cel puţin cîteva firmituri de vecie: beethovenianul 4, cel mai interiorizat concert pentru pian în versiunea magnifică Radu Lupu şi o răscolitoare interpretare a testamentului verdian la Quattro Pezzi Sacri, ambele sub bagheta lui Barenboim, dar şi un emoţionant schubertian cu acelaşi taciturn Radu Lupu, in memoriam Mihaela Ursuleasa.
Dincolo de veşnicie, înainte de a ne lăsa cuceriţi pe deplin de celelalte fragmente de
