Nu am crezut ca se va ajunge in acest punct cu discutiile despre cainii fara stapan.

Oricat de mare ar fi drama care a condus lucrurile pana aici, iar imaginea unui copil de patru ani mancat de viu de o haita de caini e dincolo de explicatii, recunonsc a nu fi anticipat ca dispunem de atata energie pentru o falsa problema.

Argumentele factorilor de decizie si influenta au ajuns acum in punctul in care se pun in balanta viata omului si cea a cainelui. Este momentul cand pana si cei mai rationali aparatori ai animalelor trebuie sa muteasca si sa lase capul jos.

Iar de aici nimic nu i se mai poate opune ideii ca eutanasierea este singura si cea mai buna solutie cu care am putea pune capat haitelor de patrupede de pe strazile tuturor oraselor din tara. Sa nu uitam de orasele mai sarace decat Bucurestiul unde maidanezii chiar fac legea in anumite cartiere si orice intrus le calca teritoriul risca sa o faca pentru ultima oara.

Dar sa ramanem pentru moment in Bucuresti. Desigur, nicio viata de om nu poate fi comparata cu a unui caine, dar pana sa le tragem un glont in cap sau sa-i otravim cu zecile sau sutele de mii, sa punem cateva intrebari.

Ce spune despre noi ca discutam, asa cum o facem, despre solutia pentru maidanezii care au ajuns sa ne manance pe strada? Multe. In primul rand ca ne complacem in lucruri despre care stim ca ne pot veni de hac oricand, dar refuzam sa le rezolvam pana in momentul in care ele chiar ne omoara. E o intamplare ca acum ne-au trezit cainii.

Ar fi putut la fel de bine ca o pisica fara stapan, din sutele de mii care populeaza orasele si institutiile, sa mutileze un alt copil. Astazi am fi vanat pisici? Exista oricum stiri despre cainii si pisicile care colinda spitalele mizere, ei cand vor ataca?

Si aici nu mai e doar vina politicienilor. Intr-un anume fel, e v