Prin 1948, într-o zi de iarnă cu un cer vineţiu, împreună cu un vecin, coleg de clasă, îmi făceam de lucru trăgînd prin omătul fleşcăit o sanie în care se afla un băieţaş durduliu, cam de vreo doi ani şi ceva, simpatic, şi care se arăta bucuros de căluţii lui, manifestîndu-se printrun chiot cristalin. După puţin timp, din casa care avea pe faţadă un basorelief reprezentînd „atelierul de sculptură“, a ieşit un domn înalt, cu şapcă de marinar, cu un barbişon alb şi cu o haină care semăna cu cea a căpitanilor de vapor. Ne-a zîmbit, l-a mîngîiat pe micul nostru prieten şi ne-a invitat să-l însoţim pînă la cinema „Dacia“, aflat la circa 300 de metri, pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Cinematograful „Dacia“ avea o sală de circa o mie de locuri şi se afla lîngă aşa-numitul Velodrom, stadionul Dinamo de astăzi. Nu ne-a invitat la cinema, ci alături, la cofetăria „Călinescu“, care agoniza – ca tot comerţul în acele momente şi ca toată suflarea românească. Ne-a tratat cu o savarină, iar apoi ne-am despărţit de simpaticul prieten – Mihai, copilul de doi ani pe care îl trăgeam cu sania. Mai tîrziu, aveam să aflu că domnul acela cu alură seniorială era bunicul patern, în timp ce bunicul matern era maestrul Ion Jalea, în casa căruia micul nostru prieten locuia.

Anii au trecut. Între timp, m-am împrietenit şi cu verii lui, Nichi şi Ion, care locuiau gard în gard cu el, nepoţii generalului Nicolae Matei Condiescu, scriitor, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, academician, cel care l-a însoţit pe Regele Carol II în turneul în jurul lumii, scriind cele trei volume Peste mări şi ţări. Cu vremea, diferenţa de vîrstă (7 ani) dintre mine şi Mihai Oroveanu s-a estompat. În vremea studenţiei mele ne întîlneam adesea, eu locuind pe Aurel Vlaicu, el după colţ, pe Paul Greceanu. Juca rugby. Fizicul lui masiv îi permitea să practice şi o probă atletică care nu era la îndemîn