Clopotele lui Vilmoş
În copilăria mea, vara venea întotdeauna la timpul potrivit, dar oarecum pe nesimţite. Fără să-mi dau seama că vremea a trecut, mă trezeam mereu în plină căldură dogoritoare. Doar de trei ori am ştiut şi simţit sigur momentul în care chiar venea vara. De trei ori, în trei ani aflaţi la ceva distanţă unul de altul.
Prima dată, vara a venit într-o dimineaţă, adusă de clopotul pe care-l purta la gât ţapul Vilmoş. Era un clopot special, pe care numai un ţap ca lumea putea să-l aibă. Adică un ţap care ştia să-şi poarte caprele prin cele mai bune locuri de păscut. Clopotul lui Vilmoş fusese făcut special, "la comandă", de către bătrânul Fantarizu, care se pricepea la toate şi avea acasă fierărie cu foale. Era un clopot mare, care cânta pe mai multe voci, căci în loc de limbă, avea un alt clopot mai mic, ce suna mai subţirel. Iar clopotul acesta şi mai mic avea în el un alt clopoţel în loc de limbă, care cânta şi mai subţire. Şi tot aşa, erau câteva clopote din ce în ce mai mici, băgate unul în altul, până când şirul se încheia cu unul cât unghia mea de mare, care, atunci când îl mişcai, scotea un zgomot cristalin, foarte vesel. În felul acesta, clopotul lui Vilmoş era de fapt o orchestră întreagă de clopoţei, care răsunau diferit, şi mai gros, şi mai subţire, după cum ţapul îşi scutura gâtul.
Ţapul Vilmoş conducea turma de capre de care avea grijă Feri, un băiat ce-şi făcea drum intenţionat prin faţa curţii noastre, ca să mă dea gata cu tot felul de circării. Stătea în mâini, se dădea peste cap dintr-o singură mişcare, stătea într-un picior cu ochii închişi, până numărai la o sută. Dar cel mai mult îmi plăcea când şuiera ascuţit, cu două degete băgate în gură, de amuţeau toate păsările din copaci, speriate pentru o vreme, ca să înceapă apoi să cânte şi mai asurzitor. În dimineaţa aceea de care vă povestesc, atunci când am auz
