Astăzi, mersul nu mai este simplul stâng-drept, ci un act conştient, exersat şi cu potenţial profit financiar. Prin folosirea beţelor, plimbările pe plajă şi o nouă componentă profund meditativă, banala deplasare umană a primit noi valenţe.

S-ar putea să-i fi văzut. În timpul zilei, prin parcurile mai mari din Bucureşti, nişte oameni în toată firea, străbătând formele din Câmpia Vlăsiei, cu nişte beţe în mâini, asemenea unor schiori alunecând dinspre cine ştie ce vârf abrupt. Câteodată, oamenii mai râd de ei: le zic să aibă grijă să nu alunece şi să cadă în prăpastie sau îi întreabă unde le sunt schiurile. Iar ei merg în continuare, prin iarba arsă ce acoperă pământul perfect drept pe care este construită Capitala, contururi într-o imagine a capacităţii lumii actuale de a te lăsa, uneori, cu gura căscată.

Se numeşte „Nordic walking“ şi a fost definit, pentru prima dată, în 1979, de către un finlandez. A intrat în România, evident, dinspre Occident, unde este practicat, din ce în ce mai insistent, de către corporatişti, oameni cu un ritm de viaţă sedentar sau, pur şi simplu, cetăţeni pentru care condiţia fizică este o valoare fundamentală în viaţă. Unii fac flotări după cafeaua de dimineaţă, alţii parcurg zeci de kilometri pe bicicletă, alţii se duc la sală şi ridică greutăţi după programul de lucru. Alţi oameni ies în parc şi merg, sprijinindu-se în nişte beţe.

Suntem în 2013 şi, dacă ar fi posibil, desigur, cineva teleportat în timp, din vremuri nu foarte îndepărtate (să zicem 50 de ani în urmă), ar fi uimit să constate că, astăzi, beţele care erau folosite, cândva, de persoanele cu dizabilităţi fizice, de căţărători pe munte sau de schiori sunt folosite pentru o banală deplasare printr-un parc amenajat.

Şi dacă ar întreba cum s-a ajuns aici, ar trebui să căutăm o modalitate prin care să-i putem explica în ce fel societatea modernă a