Momentul cel mai important n-a fost golul rapid al lui Marica şi nici inspiraţia de Gică-contra a lui Piţurcă de a-l folosi. Momentul esenţial n-a fost nici că s-a făcut 2-0 şi ne-am putut linişti cât de cât rapid. Momentul-cheie n-a fost execuţia şi evoluţia de lux a lui Pintilii. Sau precizia lui Chiricheş. Nici bijuteria lui Tănase care a confirmat neprezentarea ungurilor la meciul cu noi. Nici măcar prima înfăţişare de ECHIPĂ adevărată a României după multă vreme.

Toate acestea sunt remarcabile. Sunt de felicitat, de aplaudat, de păstrat pentru istorie. Dar momentul de excepţie al meciului a fost, cel puţin pentru mine, altul. El s-a petrecut în minutul 50 şi apoi s-a repetat spre finalul jocului. Este vorba de momentul spontan în care întreg stadionul a cântat imnul României. Fără staţie de amplificare, fără dirijor, fără hârtiuţe cu versuri, fără obligaţie. A fost mai frumos ca orice scandare, a sunat mai bine ca orice altă interpretare. Ăsta e cel mai mare câştig al meciului cu Ungaria (nu, n-a fost război, ca să fie trebuia să ne batem cu cineva). Momentul de tremurat, de piele de găină, de fluturi în stomac, de cum vreţi să-i spuneţi...

Românii au simţit din nou că e naţionala lor. Măcar pentru câteva minute, pentru că nu exclud ca mâine, dacă nu în noaptea asta, să apară deja discuţii, contestări, critici. Şi nu e neapărat rău, e dreptul oamenilor să comenteze, face parte din plăcerea fotbalului. Faptul însă că un moment s-au identificat cu echipa care poartă culorile României este ceva imposibil de măsurat şi atât de preţios încât ar fi păcat să nu fie gestionat bine.

Am trăit probabil cel mai frumos meci la care am asistat pe viu, prin meci înţelegând totul, nu doar jocul - tensiunea, atmosfera, emoţiile, rezultatul. Iar minutul 50 m-a făcut să uit şi părţile urâte - bătaia inter-românescă din peluză sau proasta gestionare de către