Când nu poţi să duci o treabă până la capăt cel mai uşor este să delegi responsabilitatea către alţii. Problemele importante ale ţării au fost pasate în ultimii 20 de ani de către politicieni atât de des încât „temporizarea“ pe care naţionala de fotbal a României o exersa cu succes - spre disperarea adversarilor -, cu mulţi ani în urmă, pare azi un atac în valuri.
Oamenii politici sunt aleşi ca să rezolve ceea ce altfel s-ar fi rezolvat prin votul întregii comunităţi, în fiecare zi, pe fiecare problemă cu care comunitatea se confruntă. Dacă am fi fost încă la stadiul de trib ne întâlneam seara în jurul focului şi votam repede, înainte să ne culcăm, fiecare chestiune în care existau păreri diferite. Nu mai suntem trib, nici cnezat, nici măcar voievodat, dar politicienii aleşi ca să rezolve problemele comunităţii au început să ne ceară părerea din ce în ce mai des.
Şi cum nu ne pot strânge pe toţi în jurul focului, ne ameninţă cu referendumul pentru orice ei nu sunt în stare să decidă. Îi plătim degeaba, pentru că salariile şi indemnizaţiile pe care le primesc sunt fix ca să decidă în locul nostru. Dacă decideam toţi nu mai era nevoie să-i plătim pe ei. Ce te faci atunci când cei pe care-i plăteşti să decidă au ajuns într-o impotenţă decizională majoră şi cheamă la vot toată comunitatea pentru orice fleac?
Domnul primar Sorin Oprescu nu poate să decidă cine trebuie să stăpânească strada, câinele sau omul. Domnul Victor Ponta nu reuşeşte să decidă dacă o mină trebuie redeschisă ori ba, deşi când a fost închisă n-a mai cerut nimeni părerea comunităţii. Domnul Traian Băsescu nu ştia dacă vrem mai mulţi parlamentari sau mai puţini, aşa că ne-a chemat să spunem câţi trebuie să stea în Parlament să ne reprezinte şi ar vrea să ne mai cheme odată pentru acelaşi lucru. Domnul Crin Antonescu vroia să afle nici mai mult nici mai puţin decât dacă mai vrem sau nu
