Iolanda Balaş, campioană olimpică la înălţime în Tokyo, spune că n-a mai recunoscut nimic din capitala Japoniei în 1991, când s-a întors prima dată după JO

În urmă cu 49 de ani, Balaş, actual preşedinte de onoare al FRA, lua al doilea aur olimpic al carierei

România a obţinut la Tokyo 12 medalii (2-4-6). Celălalt aur a fost cucerit de Mihaela Peneş la suliţă

Cum aţi primit vestea că Tokyo e primul oraş asiatic care organizează Jocurile Olimpice de două ori?

Mi-a răscolit toate amintirile această veste, mai ales că oamenii de la Ambasadă mă chemaseră la o serie de evenimente de promovare şi mai ales că am primit – ce coincidenţă!- chiar zilele trecute o poză cu noi la festivitatea de deschidere. Lotul României s-a comportat foarte bine în Japonia, iar eu mai fusesem şi în 1963 la Tokyo, la preolimpice. Am văzut atunci oameni în kimonoul tradiţional cu sandale de lemn, am asistat câte trei ore la spectacolele lor – insuportabile pentru noi, interesante pentru ei – dar m-a fascinat cultura lor şi Palatul Imperial.

Ce vă vine prima dată în minte de la acea ediţie a JO?

Un moment hazliu! Noi stăteam câte 10 fete într-un dormitor comun, transformat dintr-o sală de clasă a unei şcoli din Tokyo. Şi într-o noapte a început un cutremur de ne plimbam cu paturile pe gresie. Parcă a ţinut o veşnicie. Noi ţipam, dar voluntarele au venit şi ne-au zis: „Staţi liniştite! E un cutremur mic!” Era de vreo 4 grade şi pe urmă ne-am tot obişnuit în fiecare zi cu ele. Aşa era Satul Olimpic, noi stăteam într‑o şcoală transformată şi la fiecare medalie a României dădeam câte o mică petrecere.

Plusul bazelor sportive

Aţi mai fost de atunci?

În 1991 m-am întors pentru prima dată şi n-am mai recunoscut nimic din locurile în care fusesem. Ediţia din 1964 i-a ajutat să înflorească. Au luat contact