...Mă simţeam singur şi golit de orice simţământ. Inutil. Atât de inutil, încât aş fi fost în stare să-mi dau foc sau să-mi vâr un cuţit în gâtlej, ca să opresc urletul pe care-l simţeam năvălind din piept pe trahee.

Ajungând în dreptul stradelei Marta, fiind gata să cotesc pe Başotă, avui impresia că îmi strânge cineva uşor mâna. Stradela pe care cotisem era aproape pustie: doi domni de vârstă mijlocie, îmbrăcaţi în pardesie aproape identice, cu pălării trase pe frunte, stăteau de vorbă în faţa unui imobil vechi, îndemnându-se parcă unul pe altul care să sune primul la uşă. Şchiopătând, am trecut pe lângă ei, privindu-i totuşi cu atenţie: cei doi domni misterioşi, apăruţi parcă dintr-un alt timp şi alt spaţiu (hainele pe care le purtau erau atât de demodate, încât privindu-i nu ştiai dacă ai în faţa ochilor clădiri şi oameni în carne şi oase sau o fotografie mărită, reprezentând o secvenţă dintr-un film din anii ‘30), continuau să stea de vorbă în şoaptă, fără să-mi acorde nici o atenţie. Vag, rămăsesem cu impresia că o mână albă, cu degete subţiri, delicate, apăruse de undeva din peretele clădirii pe lângă care treceam, se întinse spre mine, îmi strânse mâna şi dispăru la loc în zid. Imobilul pe lângă care îmi târâiam umbra se întindea rece, lung şi mohorât, pierzându-se în aerul cenuşiu al dimineţii de toamnă. M-am întrebat ce oră putea să fie, dacă era dimineaţă, cum credeam, sau seară. După o săptămână de rătăciri, pierdusem noţiunea timpului: trăiam într-o stare confuză, într-un permanent crepuscul, în care lumina se cernea difuză peste lucruri, iar lucrurile căpătau contururi halucinante. Am făcut câţiva paşi înapoi, studiind cu atenţie zidul alunecos şi ambiguu al clădirii. Nu descoperii însă nici o gaură, nici o fisură, prin care cineva, ascuns în vreun tainic ungher, în glumă, şi-ar fi putut strecura mâna, ca să-i sperie pe trecătorii ce se încume