În urmă cu trei ani, o orădeancă în scaun cu rotile venea la sediul redacţiei BIHOREANUL adusă de o vecină. Nu voia nici să se plângă, nici să ceară ajutor. Umilă şi recunoscătoare, dorea doar să mulţumească asistentelor de la fundaţia Hospice Emanuel, care îi îngrijeau soţul bolnav de cancer în fază terminală şi imobilizat la pat.
Rămasă singură la bătrâneţe, Erzsi plânge de câte ori îşi aduce aminte de bunătatea ONG-ului care a sprijinit-o fără a primi nimic în schimb. Mai ales acum, când, deşi abia se mai poate mişca din cauza bolilor, autorităţile i-au refuzat dosarul pentru încadrarea în grad de handicap.
Bătrâneţe în lacrimi
Să te ferească Dumnezeu să ajungi bătrân şi singur! Aşa se vaită în fiecare zi, la cei 73 de ani, Elisabeta Seserman. Deşi locuieşte pe strada Primăriei, n-a mai văzut-o de multă vreme; nici vorbă să poată ieşi la o plimbare. A rămas singură în urmă cu aproape trei ani, când soţul ei a murit de cancer la prostată, după o lungă suferinţă dusă la pat, iar copii n-a putut avea.
"M-am născut în Arad, însă am rămas orfană de mică şi m-a adus un unchi la el, la Oradea. După ce m-am căsătorit am mai muncit pe ici, pe colo, dar n-am vechime pe cartea de muncă. Soţul a fost şef de echipă la Metalica, aşa că eu mai mult am avut grijă de casă", povesteşte Erszi.
Şi înainte de moartea soţului, femeia abia se putea mişca prin casă din cauza unei coxartroze bilaterale, o afecţiune care i-a distrus ambele şolduri. De proteză, nici nu poate fi vorba. "E scumpă operaţia şi mi-a spus medicul că e posibil să nu mă mai trezesc, căci am probleme şi cu inima. I-am zis: dacă sigur mor, să mă opereze...", zice cu lacrimi în ochi bătrânica.
Tot în jos...
De unde atâta amărăciune? Dacă atunci când soţul ei era grav bolnav, asistentele de la Hospice Emanuel, o asociaţie specializată pe îngrijirea bolnavilor de cancer în fază t
