Când eram mică-mică şi oscilam între căţăratul în copaci şi schimbatul scutecelor la păpuşi, mă năpădise brusc dorinţa de a avea un frăţior. Aveam vreo şapte ani când am declanşat o adevărată ofensivă la adresa sărmanilor mei părinţi, care tot amânau să convoace barza la raport (pe atunci credeam orbeşte în poveştile cu barza!). Într-un (foarte) târziu, părinţii n-au rezistat nici presiunilor mele şi nici insistenţei cu care puneam zahăr pe pervazul nostru, căci aşa mă păcălise cineva că aş putea-o ademeni pe zburătoarea aducătoare de bebeluşi. Aşa că... a venit pe lume Sergiu, purtătorul de cocoşel, păpuşa vie asupra căreia mi-am exersat o dragoste şi o grijă mai mult maternă decât fraternă! Anii au trecut şi Sergiu (ajuns la rându-i tătic!) îmi este acum nu numai frate, ci şi cel mai bun prieten şi, deseori, umăr pentru plâns, colac de salvare şi Deus ex machina. Viceversa este, sper, adevărată.

Când, după aproape 20 de ani - la fel ca în scrierile lui Dumas! - barza a revenit în viaţa mea, aducându-mi-o pe Marinuş, prima mea grijă - deşi amânată câţiva ani bunicei - a fost să-i ofer un frate. Istoria nu s-a repetat întru totul, în sensul că Marinuş şi Victoraş, deşi se iubesc mocnit, s-au manifestat constant precum şoarecele şi pisica. La început am suferit enorm, tot căutând motivele şi găsindu-le în special în taţii diferiţi care şi-au dat concursul la realizarea copiilor mei. Însă realitatea înconjurătoare mi-a oferit destule exemple în care odrasle provenind din aceleaşi pântece deveneau, în timp, duşmani de moarte. Răsuflam aproape uşurată când mămicile îmi povesteau, pe la şedinţele cu părinţii, cum copiii lor se bat precum chiorii, cum se pârăsc copios, se duşmănesc, se invidiază, exterminându-şi mamele disperate. Apoi am auzit de fraţi care sar unul la beregata altuia, mai ales când e vorba de moşteniri, şi, în general, de accesul la bunu