Demonstraţiile de săptămâna trecută, încheiate cu reunţarea (poate doar temporară) la proiectul Roşia Montană sunt un bun exemplu al felului în care activismul civic poate scoate la lumină şi ce e mai bun şi ce e mai rău din societatea românescă.
Mai întâi, veştile bune. Pe de o parte, am văzut că ong-urile şi militanţii au învăţat să se mobilizeze. Au învăţat să folosească Facebook-ul pentru propagarea mesajelor şi pentru „convocări”, şi astfel au reuşit să spargă barajul impus, din motive dubioase, de o parte dintre televiziuni. Au învăţat că nu le foloseşte la nimic să iasă în stradă cu o mie de mesaje care să se canibalizeze între ele, aşa cum s-a întâmplat în iarna lui 2012; mai eficient este un singur mesaj, care să capitalizeze toată simpatia. Au învăţat să fie agresivi, dar numai în ton, nu şi în acţiune, şi astfel protestele s-au desfăşurat civilizat şi fără incidente.
De cealaltă parte, reprezentanţii Roşia Montană Gold Corporation au învăţat şi ei ceva: că pe manifestanţi nu-i convingi cu forţa financiară. Mai degrabă îi înrăieşti. Şi că televizorul nu e bun doar pentru bugete de publicitate care să-ţi asigure protecţia sau pentru reclame lacrimogene. Televizorul este locul în care îţi poţi expune argumentele, atunci când le ai.
A treia latură a „triunghiului” Roşia Montană este, desigur, reprezentată de politicieni. Ei or fi învăţat ceva? Aici am mai puţine convingeri. Să se contrazică singuri ştiau demult. Lipsa de coerenţă şi discursurile schizoide nu s-au născut odată cu dezbaterea despre Roşia Montană. E adevărat, însă, că anunţul lui Victor Ponta că va respinge în calitate de parlamentar ceea ce aprobase în calitate de premier va rămâne în istoria „perlelor” politice româneşti. Să se fofileze, iarăşi nu a fost o lecţie în premieră pentru politicieni. Şi nici să se caţăre pe valul de oportunitate, campionul acestei probe fi
