Am discutat de multe ori cu clienţii mei despre credinţa lor şi religie. I-am încurajat să se roage şi să meargă la biserică dacă au simţit că îi ajută. Psihologia este o ştiinţă, dar asta nu înseamnă că nu poate colabora cu succes împreună cu credinţa pentru atingerea unui echilibru emoţional.

Rugăciunea are implicaţii asupra creierului nostru. În clipa în care un individ îşi pierde speranţa că problemelor lui se vor rezolva, devine indiferent. Din cauza acestei nepăsări, se instalează şi procrastinarea (amânarea). În cazul în care persoana începe să se roage pentru ajutor, înseamnă că începe să creadă în posibilităţi de rezolvare, deci avem dovada că îşi recapătă speranţa şi dorinţa de a depăşi obstacolele; devine implicat şi interesat. Cantitatea speranţei poate fi măsurată în funcţie de puterea credinţelor sale, iar, în consecinţă, speranţa alimentează acţiunile persoanei. Cel mai probabil va avea succes în atingerea scopurilor sale.

Când ne confruntăm cu un impas, avem tendinţa să ne încurajăm spunându-ne afirmaţii de genul “voi reuşi”. Este bine că facem acest lucru, dar problema este că de multe ori nu credem suficient de mult în forţele noastre şi suntem nesiguri pe noi. Chiar dacă încercăm să ne încurajăm cu lucruri pozitive despre noi, dacă ne lipseşte încrederea, tot vom avea sentimente negative. Acest lucru se întâmplă deoarece subconştientul nostru aduce numeroase dovezi să ne demonstreze că nu suntem în stare.

Totuşi, putem schimba sensul cuvintelor de încurajare după modelul: “voi încerca până voi reuşi”. Astfel, ne fixăm un scop clar şi ne asumăm nesiguranţele.

Rugăciunile au şi ele un scop similar, dar, împreună cu credinţa şi speranţa, vor avea o putere mult mai mare şi ne vor încuraja şi motiva să susţinem efortul de a depăşi problemele.

Indivizii cu poveşti de succes declară de fiecare dată că au avut încreder