Vă place realitatea pe care am creat-o? Se poate trăi în ea? Cum este înlăuntru aşa e şi în afară.
Pe fondul sincretismului noii ere, renasc misteriile vechilor şcoli ale antichităţii. Nu li se poate opune nici biserica, închisă în propria-i dogmă şi amestecată în tot felul de intrigi politice, nici ştiinţa, încătuşată în limitele materiei, ambele nemaiştiind cum să-i facă pe oameni întregi. Ştiinţa trebuie să-şi lărgească sfera de preocupare, iar religia trebuie să-şi aducă aminte de origini, de Spirit, trebuie să repare legătura dintre cele văzute şi cele nevăzute, să acopere prăpastia actuală care separă cerul de pământ.
În centrul respectivelor şcoli se află Vidul, un nimic infinit, în care nu există materie decât în stare de potenţialitate. De fapt, în Vid totul e în această stare, din el totul decurge, se iveşte, este un câmp de potenţialităţi. Pitagora îl numea Absolutul. Vidul este esenţa Fiinţei necreate, marele nemanifestat care se manifestă, din care se materializează universuri, lumi efemere, trupuri... Doar el rămâne neschimbat. „Schimbătorul Neschimbat”, cum îl numea Aristotel, deşi nu are nume, nici formă. Este esenţa eternă a tot ceea ce vine către existenţă.
Poate omul să cunoască ceea ce este ascuns? „L-a văzut vreodată cineva pe stăpânul timpului, sufletul sorilor, sursa inteligenţei?” (Pitagora). Sigur, nu putem vedea Vidul, sau pipăi Neschimbatul, în tot cazul nu aici, nu acum. Nu putem decât, în mod inefabil, să devenim una cu El. Nu are formă, dar e prezent şi în lumea formelor, conferindu-le dimensiune spirituală, inteligenţă şi esenţă. Dumnezeu este Spirit în mişcare. Noi suntem dumnezei care au uitat şi care sunt meniţi să aducă armonie între lumi.
Vidul nu are început şi nici sfârşit, e absolut şi infinit. Printr-o autocontemplare, el a a creat un punct, numit „Punctul Zero”, un Fiu al Vidului, ce conţinea totul ca
