Dar, deşi ne-o facem cu mâna noastră, şi guvernaţi, şi guvernanţi, ne luăm de fiecare dată cu mâinile de cap şi, în loc să schimbăm ce e de schimbat, punem de-o văicăreală generală în piaţa publică după care uităm ce ni s-a întâmplat şi o luăm de la capăt cu nenorocirile.
Roşia Montană, Poieni, Baia Mare, minele hunedorene, exploataţiile agricole, majoritatea sectoarelor productive de stat... nu sunt de azi, de ieri, ci de 24 ani falimentare. Au trăit din subvenţii guvernamentale, chiar dacă materia primă, în cazul nostru, metalele preţioase, nu costa nimic altceva decât preţul mâinii de lucru şi al utilajelor. Nefiind noi înşine în stare să ne organizăm, să ne dotăm cu ce ne trebuie ca să fim eficienţi şi nelăsându-i nici pe cei ce se pricep, s-a ajuns în situaţia actuală ingrată de a fi concesionate pe te miri ce şi mai nimic.
Contribuabilii au tăcut, dar tăcerea n-a fost de aur
În aceiaşi aproape 24 ani, contribuabilii au tăcut mâlc atunci când, în loc să li se folosească bănuţii comuni pentru dezvoltare durabilă, pentru educaţie, sănătate, drumuri…, au acceptat să prelungească agonia celor ce se obişnuiseră să apeleze la mărinimia statului. Ba să facă şi averi. Înfricoşaţi de protestele ameninţătoare ale ortacilor, guvernaţii au tot injectat subvenţii în sectoare neperformante, făcându-se că nu văd deprofesionalizarea corpului tehnic şi perfecţionarea unei şmecherii naţionale de extorcare a banilor publici.
Sunt convins că diriguitorii noştri au luat de la început în consideraţie principiul liberal antebelic, „prin noi înşine”, adică să găsească ori să configureze o întreprindere românească, să o doteze cu cele trebuitoare şi să treacă la exploatarea preţioaselor zăcăminte. Din păcate, amatorii autohtoni şi-au mâncat lefteria, vorba lui Creangă, nimeni nemaiavând încredere în promisiunile lor.
Hoţ cu hoţ să ne unim