Nu mi-e ruşine să recunosc că editorialul meu din ziarul pe care-l ţineţi acum în mână îmi procură, dincolo de plăcerea scrisului, şi o oarecare relaxare financiară de care, în calitate de mamă (deocamdată singură), am atâta nevoie. Acum să nu cădeţi în extrema cealaltă, imaginându-vă că rândurile pe care le aştern zilnic pe hârtie mă transformă din sărăntoacă în milionară. Nici vorbă! Îmi dau însă posibilitatea de a nu mai spune "Nu" cu atâta stricteţe la mai toate rugăminţile copiilor mei. De a le mai face şi câte un hatâr, de a-i răsfăţa atunci când merită, neuitând însă să le repet mereu (ba chiar să le scot ochii - aşa cum spun ei!) cât de greu se câştigă un ban cinstit şi cât de cumpătat trebuie să fii în viaţă.
Povestea cea mai complicată nu este neapărat cea a găsirii zilnice de subiecte, ci a descoperirii lunare de "susţinători". Nu-i uşor, pe timp de criză, să convingi pe cineva, care are propriile bombăneli, să ţi le sponsorizeze pe ale tale. Până să ajung să aşez, victorioasă, lună de lună, sigla sponsorului în subsolul editorialului meu, parcurg destule căutări, trasee, rugăminţi, negocieri pe care, de multe ori, în sufletul meu sunt tentată să le numesc "umilinţe"...
Luna trecută, o cunoştinţă amabilă m-a anunţat că, odată cu noul cartier rezidenţial în care s-a mutat, a dobândit o vecină simandicoasă care, printre altele, este admiratoarea mea înrăită încă de pe vremea "Ceaiului de la ora 5". Şi că ar fi bucuroasă să mă cunoască... Pentru că sponsorul meu de atunci, Romvac, intra în vacanţă şi eram în căutarea unui nou Mecena, mi-am zis că iepurele poate sări, la urma urmei, şi dintr-un cartier rezidenţial! Şi… a doua zi, iată-mă la o cafea, într-o grădină privată, rivalizând cu cele suspendate ale Semiramidei. Vila, pe malul căreia odihnea grădina, era şi ea descinsă parcă din telenovelele sud-americane cu miliardari. Gaz