Pauza s-a terminat. După ce naționala și-a bifat prezența perpelitoare în preliminariile CM, ne întoarcem în cotonogeala internă. Ne întoarcem în adevărurile cele mai adevărate ale fotbalului nostru natal. Ne întoarcem într-o tristețe care ne face rău, dar și o tristețe pe care, din prostie sau perversitate meschină, o cultivăm asiduu.

Dumitru Dragomir se agață de calificarea Stelei și a Pandurilor în grupele competițiilor europene pentru a ridica o rușine de campionat la rang de mare competiție. Nimeni nu neagă meritele celor două echipe. Lângă premianții europeni mai putem alătura, cu îngăduința de rigoare, încă vreo 4 – 5 echipe capabile să perpelească oarecum fotbalul. Dar restul, până la 18, este format de un pluton al mediocrității crase, un pluton care alterează grav calitatea competiției interne. Iar discursul grețos al președintelui LPF nu-i poate păcăli decât pe proștii foarte proști. Dragomir este dominat de instincte, cel mai pregnant dintre ele fiind instinctul adunării. El știe că pentru sine mulți înseamnă mult și de aceea susține cu înverșunare ideea numărului mare de echipe în Liga 1. Restul nu mai contează. Chiar dacă restul înseamnă o competiție cotonoagă, o competiție din care nu poți încropi decât o națională la fel de neputincioasă.

Pauza creată de meciurile naționalei s-a terminat. Ne întoarcem la cotonogeala internă. Dar nu scăpăm de încărcătura de tristețe generată de eșecul național. Este ușor să găsim țapi ispășitori. Furia oarbă îl are la îndemână pe selecționer. Îl demitem pe Victot Pițurcă și astfel dăm satisfacție celor mulți și culți. Dar parcă am mai văzut filmul ăsta. Atunci când Pițurcă a fost lăsat la vatră și la națională a venit, pe un majoritar val de simpatie, Răzvan Lucescu. Dar croitorașul cel viteaz a fost nevoit să croiască tot dintr-o sărăcie de material. Și nu i-a ieșit. Și a plecat rușinat. Și