7 note. De fapt, 12. Aceleaşi note folosite de mii de ani, în diferite limbaje, fie că se numeau Sa Re Ga Ma, Ut Re Mi sau Do Re Mi, fie că erau dispuse pe verticala contramelodiei sau aliniate armonic, fie că au fost folosite de păgâni sau de pioşi, au însemnat sursa principală a expresiei umane şi limbajul cel mai des folosit pentru a spune ceva dincolo de vorbe.
Ordonate sau scuipate instinctiv, sunetele magice au dat viaţă la mii de instrumente şi a elevat rostul vocii umane. E adevărat că majoritatea celor care ascultă sau măcar aud, aşteaptă de la muzică una din combinaţiile de note care să le ofere un moment de huzur auditiv, o adiere care să atingă tandru urechile şi să mişte uşor leagănul confortului elementar. Se ştie că melodia este preferată melosului, fredonatul este preferat meditaţiei iar un refren spumos face uitat ethosul.
Dragostea dintre un băiat şi o fată este cântată cel mai mult, după ce câteva sute de ani credinţa în ceva care există deasupra a fost principala muză a marilor capodopere. Dintotdeauna au existat şi trubaduri şi compozitori de geniu, la fel cum azi poţi întâlni artişti de ţinută, virtuozi, lăutari şi cântăreţi pe aceeaşi scenă. În percepţia majorităţii muzica te linguşesşte, sub nici o formă nu trebuie să te agreseze, să-ţi strice tabieturile.
Cum adică să asculţi ceva şi să cazi pe gânduri? De ce să strig frustrarea când eu pot cânta despre cât de bine e la petrecere? Prin muzică aprobi, în nici un caz nu ar trebui să negi. Cum adică să protestezi prin muzică, mai ales după sute de ani de exprimare muzicală serenă?
Problemele societăţii au fost reflectate în cântecul de atitudine.
Din fericire, s-au găsit unii care să folosească cele 12 note pentru a spune lucrurilor pe nume, de a ne expune tranşant realitatea, de a arăta şi ce nu e bine, în aceeaşi limită a decenţei muzicale. În completarea laturii