De cînd a început Festivalul Enescu, nu mai am timp decît pentru muzică. Cred că aşa ar trebui să procedeze absolut toţi oamenii din această ţară, dar nu-mi fac probleme că nu e aşa. Sursa: CODRIN PRISECARU
Deunăzi, un amic îmi spune că mă găseşte înduioşător - ţara arde şi eu cu muzica. Ponta, Antonescu, Băsescu, Udrea, Blaga, Oprescu trec ţara prin foc, Antena 3 fierbe (la foc mic, deocamdată), RTV dă în clocot de-a dreptul şi eu cu Mozart, Verdi şi Beethoven. Da, asta e, aşa s-a nimerit. Nu fac propagandă felului meu de fi pe parcursul acestei luni de zile, dar nici nu am de gînd să mă las invadat iarăşi de politica isterică ce se practică insaţiabil pe la noi.
În afara lumii Festivalului se petrec lucruri tulburătoare, ştiu. Un copil a fost ucis de cîini fără stăpîn. S-au repezit cu toţii să voteze un referendum. Apoi, s-au repezit să voteze o lege. E vorba despre o lege pe care o respinseseră înainte de tragica moarte a copilului. Apoi, au votat să nu se mai ţină referendumul. La doi paşi de sala Palatului, se strînge în fiecare seară o manifestaţie consistentă împotriva unui proiect minier. La început, proiectul era controversat. Unii îl susţineau, alţii nu. Apoi, proiectul a părut că face unanimitate – cam toţi politicienii îl susţineau. De cînd cu mitingul, nu-l mai susţine nimeni. Toate aceste schimbări s-au petrecut în mai puţin de doi ani. O cetate bulucită, care funcţionează după criteriile calabalîcului şi toptanului. O lume haotică, populată de guralivi năuciţi şi de o imensă masă de oameni care par că abia mai suportă. E o lume total disonantă, care a pierdut de mult tonul corect.
Mi-aduc aminte că, la o deschidere de Festival Enescu, dl. Andrei Pleşu spunea că societatea românească, în întregul ei, are de învăţat ceva esenţial de la o orchestră simfonică: să cînte fiecare după partitura lui şi să rezulte un tot armonios. Cum ştim, în
