Când am intrat la facultatea de medicină, ştiam că mă voi schimba, dar nu ştiam prea bine în ce fel. Încă din prima zi, în introducerea primului curs la care am asistat (era de biofizică, al domnului profesor Eremia), ni s-a spus deja că ceea ce ne aşteaptă, timpul lung de studiu, ne va modela mintea într-o unealtă specifică de profesionist, aşa cum se întâmplă în orice domeniu, fie el medicină, arhitectură, inginerie sau muzică. În primii ani, ce ni s-a întâmplat a fost mult mai mult decât o reconfigurare a gândirii în stilul medical. Printr-un şir de rituri ale trecerii (deşi nu sunt niciodată etichetate astfel), am fost acceptaţi într-un nou set de cutume sociale, care ne-au separat de „profani“. Am învăţat o nouă limbă, al cărei formalism e aproape ritual pentru tinerii aspiranţi, şi am început să traducem realitatea în ea. Am moştenit obiceiurile (printre care şi viciile) antecesorilor. Şi, cel mai important, ne-am schimbat modul în care trăim suferinţele celuilalt, empatia. Toate aceste treceri au fost desigur necesare în bună măsură, dar ele au avut şi reacţii adverse. Între noi şi restul lumii s-a ridicat o barieră. E o barieră străveche, aşa cum medicina e o profesie străveche, dar vremurile noastre sunt noi. În termenii lui Foucault, pentru medicina ca instituţie, evoluţia nu este doar obligatorie, şi aici nu mă refer la evoluţia pur ştiinţifică, pozitivistă, a dezvoltării de noi metode diagnostice sau tratamente. Medicina e într-o gravă criză de încredere la nivel global. România şi propria mea meserie – psihiatria – sunt doar cazuri particulare mai grave. (Nu e nevoie de exemple pentru neîncrederea în medicină în România, e suficient să deschizi televizorul, iar în psihiatrie, îmi vine imediat în minte suspiciunea, adesea prost informată, cu care opinia publică priveşte cel mai nou consens nosologic – DSM V.) Într-o scrisoare deschisă vibrantă