Pentru că oamenii mari moderni şi comozi sunt, precum copiii, foarte uşor influenţaţi de o voce care le şopteşte în ureche ce să facă şi ce să spună, pe un ton calm, îmbietor. Ei vor să scape de sarcina asumării propriului rol: „Spune că nu vrei, arată-i ce poţi, strâmbă-te la el, întoarce-i spatele, râzi, fă-te că eşti supărat, plângi, încruntă-te, ia-ţi jucăriile şi mergi acasă!”.

În primul rând trebuie să lămuresc puţin termenul. Sufleor este (încă) o meserie, una destul de prost plătită şi care se desfăşoară în general în domeniul artistic. Adică acolo unde sunt implicaţi un actor sau cântăreţ care trebuie să interpreteze un rol învăţat pe de rost şi un public care să îl asculte. Ei bine, interpretul nu este singur în toată această ecuaţie, el are un ajutor, o prelungire fizică a memoriei sale care îi poate juca feste. Acea prelungire utilă, indispensabilă, ca un al doilea creier, ca un hard disk extern, este sufleorul care, poziţionat într-un loc strategic, foarte aproape de interpret, între acesta şi public, dar nevăzut decât de cel dintâi, are marele şi dificilul rol de a se asigura de bunul mers al spectacolului. Nu este fascinant? Măcar ca idee: un om garantează desfăşurarea impecabilă a unui spectacol din punctul de vedere al actorilor, dar este invizibil spectatorului de rând, deşi se află chiar în faţa lui. El nu apare nicăieri, nici pe afiş, nici pe scenă la sfârşit, când se aplaudă. E o fantomă, un înger. Şi nu vorbesc aici de alţi salahori care contribuie la fel de mult la organizarea spectacolului, pentru că aceştia nu au nicio valoare artistică. Ei sunt şi merită să fie invizibili; vorbesc de acei mulţi care au fost şi poate mai sunt încă la fel de valoroşi, sau uneori mai valoroşi, decât interpreţii pe care îi secondează (vezi Eminescu sau Caragiale). Sufleorul se află în cel mai fierbinte loc al scenei, în mijloc, este în posesia întregul