2013 nu a mai fost atît de strălucitor pentru Horia Tecău. O situaţie pe care e pregătit să şi-o asume pe termen scurt şi s-o schimbe pe termen lung.
Un tip meştereşte o navetă cu care vrea să călătorească prin spaţiu. O meştereşte în curtea casei sale dintr-un cartier liniştit, cu livezi şi vecini doar uşor curioşi. Nimeni nu crede în soliditatea ideii omului, care nu e nici pe departe vreun specialist în treburi cosmice. El are un vis şi lucrează la el. Pînă cînd are totul gata. Îşi fixează lansarea pentru "mîine în zori, la trei". Şi din nou, nimeni nu-l crede. Şi nimeni nu vine să urmărească evenimentul. În ziua următoare însă, naveta nu mai e la locul ei, iar urmele plecării în spaţiu sînt vizibile. Lumea urmăreşte cu înfrigurare ştirile. Nimic despre vreun obiect căzut din cer. Asta înseamnă că naveta zboară. Şi visul trăieşte.
Toate astea se întîmplă în povestirea scriitorului catalan, un maestru al prozei scurte şi foarte scurte, Pere Calders. "Mîine în zori, la trei". Un strop de ficţiune surprinzătoare. În viaţă însă, nu ştiu de ce, dar visurile sînt mai greu de atins. Şi mai uşor, mult mai uşor, de sfărîmat. Ce bine ar fi dacă am putea merge doar în sus, dacă am progresa continuu, dacă am atinge în fiecare zi cîte o culme! Sau poate nu ar fi chiar atît de bine. Ne-am pierde unii de alţii şi de locul de unde am plecat.
Timp de măcar trei sezoane, începînd din 2010, Horia Tecău a mers doar în sus. A luat în piept urcuşul în clasamentul ATP, ajungînd pînă pe locul 5 anul trecut, în august. A început să adune trofee la dublu şi să joace finale, ajungînd la 15 titluri. A disputat trei sezoane la rînd finala de la Wimbledon, a cucerit o cupă de Mare Şlem la dublu mixt, s-a calificat de două ori pentru Turneul Campionilor. Toate acestea le-a făcut alături de suedezul Robert Lindstedt.
Anul acesta, cînd a schimbat partene
