Nostalgia, categoric ridicolă, după epoca Ceauşescu este puternic alimentată în ultima vreme. Televiziunile au redifuzat filmele de propagandă de altădată, însoţindu-le, din studio, cu comentarii indulgente, binevoitoare, ba chiar elogioase la adresa fostului dictator. Oamenii sunt făcuţi să uite.
Nu toţi oamenii. Respect, de pildă, poporul evreu şi pentru maniera admirabilă în care ţine trează amintirea revoltătorului holocaust. Veţi spune că nu există termeni de comparaţie. Da, fireşte, dictatura lui Ceauşescu nu a fost cea mai teribilă grozăvie din istoria umanităţii. Dar să ajungi să o vorbeşti de bine este o neruşinată sfidare la adresa realităţii crude a acelor vremuri şi, mai ales, a memoriei tuturor celor care au murit din cauza ei.
Am văzut lideri ai fostului regim, complici ai dictatorului, explicându-ne, la televizor, cât de genial era micul cizmar din Scorniceşti. Cât de patriot şi de naţionalist. Că şi-a iubit poporul, că era modest şi muncitor. Fiecare epitet de bine despre agramatul paranoic care a condus România timp de 25 de ani contribuie, de fapt, la falsificarea istoriei.
Îngrijorător, puţini mai dau o replică. Rezultatul? L-am constatat şi la generaţia tinerilor de acum.
Invitat la un talk-show, un adolescent deştept, cu rezultate remarcabile la bacalaureat, vorbea, nonşalant şi pătimaş, despre părţile bune ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Născut după 1989, îşi formase o părere, evident greşită, taman din poveştile slinoase de genul celor spuse de foşti conducători comunişti. Am fost dezamăgit tocmai pentru că este unul dintre vârfurile unei generaţii de la care aştept cu totul şi cu totul altceva decât analize aiuritoare despre un trecut pe care, din fericire, nu l-a trăit.
Tovarăşii care insistă în a ne prezenta epoca Ceauşescu într-o lumină favorabilă ar fi indicat să-şi vadă de bătrâneţe. Sunt subiectiv