Cea mai mare parte a mobilei am făcut-o bucăţi până la prânz. Am demontat masa din sufragerie, patul mare din ultima cameră, biblioteca şi dulapurile apoi le-am cărat la maşină.
Robert luase un papuc cu împrumut pentru o zi, nu era chiar ce-şi dorise el şi de ce-aveam noi nevoie, dar şi aşa puteam să zicem c-am avut noroc cu tipul ăsta care lucra la depozit şi i-a scos maşina din firmă fără să-i ceară nimic. Nu prea aveam cum să-l plătim pentru că amândoi stăteam cam prost cu banii, dar frate-meu i-a promis că o să-i facă cinste la următorul salariu.
Singurul în picioare rămăsese bufetul mare din bucătărie. M-am oprit în faţa lui cu mâinile în şolduri şi l-am măsurat cu privirea – un monstru de trei metri lungime, înalt până în tavan, din lemn de nuc masiv ca, de altfel, toată mobila bunicii – mobilă veche, moşierească. Fusese montat direct în casă pentru că nu putea fi băgat pe nicio uşă.
Când eram mici ne suiam pe blat şi ne agăţam cu mâinile de rafturile cele mai de sus ca să găsim tot felul de lucruri pe care ne imaginam că bunica le ascundea acolo. Nica nu numai că nu ascundea ceva dar nici nu se suia acolo să umble sau să arunce din lucrurile vechi şi probabil că n-o mai făcuse de ani buni.
Pe la prânz am scos de acolo pungi de făină mucegăită, sticle verzi cu zacuscă sau legume în ulei datate cu zece, cinşpe ani în urmă, cutii de biscuiţi uscaţi pe care roiau furnicile şi frunze de tei carbonizate învelite în suluri de tifon. Eu stăteam sus pe scară şi îi pasam lucrurile lui Robert jos care le îndesa în saci mari de rafie şi le căra în stradă, la gunoi. Când am deschis ultimul sertar, un miros vechi şi rânced dar atât de familiar m-a izbit în piept. Am rămas cu borcanul în mână. O lumină subţire trecea prin coroanele îngemănăte ale salcâmilor din curte şi intra în bucătărie prin geamurile pătate de grăsime.
– Ce ai găsit ac