Avram Leiba Zissu, născut la 25 ianuarie 1888, în Piatra Neamţ şi mort la 16 septembrie 1956, în Tel Aviv, Israel, este un prozator şi eseist român de origine evreiască. Este unul din cei 10 copii ai Hindei-Lea şi ai lui Pincu Zissu, contabil de bancă. S-a format ca autodidact, în ambianţa sinagogii de aici. La 20 de ani obţine titlul de rabin, dar nu îşi va asuma niciodată îndatoririle ce decurg din această calitate. Adolescent, debutează în 1904 la revista ieşeană „Egalitatea”, la care scrie până în 1910. Angajat la Banca Moldova din Iaşi, va fi liderul grevei din 1914 a salariaţilor. În 1920 este administrator la Fabrica de Zahăr din Ripiceni, judeţul Iaşi, lucrează apoi într-un magazin de fierărie şi în cadrul unor exploatări forestiere din Neamţ. Împreună cu M. Braunstein-Mebashan scoate în mai-decembrie 1909 la Iaşi, ulterior la Piatra Neamţ, revista în limba ebraică „Chazon Lamoed” (devenită „Hamekitz”), scrie la lunarul ieşean „Floare albastră”. În 1918 e prezent în revista „Spicul”, condusă de Gala Galaction şi L. Algazi, iar în ianuarie anul următor fondează, la Bucureşti, ziarul „Mântuirea”, pe care îl va conduce până în 1920, fiind şi director al seriei 1944-1948, când reprezintă Federaţia Sionistă din România. Preşedinte de onoare al Partidului Evreiesc din România, Zissuîl reînfiinţează după al doilea război mondial şi conduce Executiva Sionistă. Interzis ca publicist şi scriitor sub regimul lui Ion Antonescu, arestat scurt timp pentru insulte aduse Centralei Evreilor din România, în 1950 este închis pe viaţă pentru activitate sionistă. Eliberat în 1956, emigrează în Israel, unde moare după câteva luni. A debutat editorial cu piesa în 4 acte “David Brandeis”(1916). Publică volumele de proză scurtă “Spovedania unui candelabru”(1926) şi “Ereticul de la Mănăstirea Neamţu”(1930), dar se remarcă mai ales cu romanele “Marcu sin Marcu”(1934), “Calea calvarului