Acest articol nu se referă strict la Roşia Montană. Acest articol se referă la principiul după care dorim să construim un viitor economic în România. Se referă la decizia pe care trebuie să o luăm cu privire la modelul de creştere economică pe care vrem să-l implementăm.

Am învăţat încă din anul I de facultate (şi orice student boboc învaţă acest lucru în primele cursuri) despre ceea ce se numeşte curba posibilităţilor de producţie – cât poate produce un stat cu resursele disponibile (umane, material, natural, tehnologice s.a.) pe care le are. Am înteles graficul de mai jos astfel: cu resursele si tehnologia disponibilă în prezent, o economie (sau o firmă) poate produce (prin ipoteză, combinaţii de două bunuri) în aria definită de curba posibilităţilor de producţie. Dacă produce în interiorul curbei, resursele sunt folosite ineficient si/sau incomplet. În afara curbei nu poate produce pentru că nu are resurse disponibile si/sau nu are tehnologia necesară. În punctele de pe curbă resursele sunt folosite cu eficienţă maximă, în condiţiile date.

Mai departe. Decidenţii politici din economiile care îşi doresc să aibă o creştere economică mai mare şi implicit să creeze locuri de muncă mai multe trebuie să împingă curba posibilităţilor de producţie spre dreapta, aşa cum arată graficul de mai jos.

Aici trebuie luată o decizie. Unele ţări doresc creşterea potenţialului productiv în mod extensiv, preponderent pe baza utilizării resurselor, mai ales a celor natural. Nu cred că ne dorim aşa ceva, modelul nu este sustenabil, datele empirice demonstrează asta. Este un model care nu te ajută să ieşi din capcana sărăciei. Ar fi excelent să reuşim să împingem curba spre dreapta în mod intensiv prin creşterea eficienţei îndeosebi pe seama investiţiei în capitalul uman, tehnologie, cercetare dezvoltare, hub uri regionale de afaceri, IT, comunicaţii. Ad