Într-una dintre paginile romanului Fraţii Karamazov, Ivan Kramazov îi povesteşte fratelui său mai mic, Aleoşa, evlavios şi pe cale de a deveni călugăr, un episod relatat de revistele vremii. Un general retras la ţară, iubitor de vânătoare, care avea ogari de soi, prăsiţi cu cea mai mare grijă, vede într-o zi că unul dintre câinii săi şchiopătă: „Ce are câinele, de ce şchiopătează, dragul de el.?!“ întreabă. I se spune că unul dintre copiii slugilor din curte, jucându-se, îl nimerise întâmplător cu piatra, ologindu-l. La ordinul său, slujitorii pun mâna imediat pe copil, care este închis în beci o noapte întreagă. A doua zi dimineaţă, „însoţit de oamenii lui de casă, de droaia de câini, de hăitaşi şi de slujitori, toţi călări“, porunceşte ca băieţaşul să fie dezbrăcat în pielea goală şi să fie gonit către pădure. Apoi asmute către el droaia de câini, care „îl încolţesc şi-l rup în bucăţi sub ochii maică-sii“. Blândul Aleoşa, imaginându-şi suferinţa copilului, se cutremură. Recunoaşte ceea ce nu şi-ar dori să recunoască, anume că dacă aşa ceva e posibil, dacă Dumnezeu îngăduie o moarte printr-o astfel de suferinţă, îndoiala faţă de coerenta alcătuire a lumii (faţă de pronia cerească) n-are cum să nu-ţi pătrundă în suflet, o dată cu revolta faţă de un asemenea gest.

Moartea unui copil sfâşiat de câini este o întâmplare de care Dostoievski se serveşte, în romanul său, pentru a ne face să ne reprezentăm cea mai crudă suferinţă umană posibilă. Şi, într-adevăr, ce poate fi mai atroce decât acest episod? Însă el s-a întâmplat aievea, în Bucureştiul anului 2013. Desigur, „opinia publică“ a fost înştiinţată şi s-a pronunţat ferm împotriva prezenţei câinilor fără stăpân pe străzi. O problemă veche, destul de veche, a reizbucnit. Părinţii şi-au adus aminte câtă frică au întotdeauna când copiii lor se duc sau vin singuri de la şcoală, şi când vreo o haită întreagă de câ