Scriitorul, academicianul Augustin Buzura împlineşte duminică, 22 septembrie, 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“«Iarna nu-i ca vara» să fie singura concluzie după 24 de ani de libertate şi democraţie?”
“Nu ştiu cum să numesc sentimentul care mă încearcă în acest moment. Mi-e imposibil să spun dacă trebuie să mă bucur că am ajuns la această vârstă sau să mă înspăimânt că, în realitate, viaţa a cam trecut. Cu toate astea, în urmă nu am privit de prea multe ori cu plăcere deoarece copilărie, în adevăratul ei înţeles, n-am avut, iar primul sentiment cu care m-a întâmpinat viaţa a fost frica. M-am născut într-un sat din Maramureş, provincie care, împreună cu Ardealul de Nord, au fost, prin Diktatul de la Viena, cedate, fără cea mai mică rezistenţă armată, Ungariei horthyste. Pentru a nu fi luat şi trimis pe front, tata s-a ascuns, ca atâţia alţii, în pădure. Zvonurile despre «faptele eroice» ale ocupanţilor la Ip, Trăznea şi Huedin, unde protopopul a fost umflat cu pompa până a crăpat, ne-au obligat să ne ascundem şi noi. Aveam şi nişte motive în plus căci, neavând bani să plătească impozitul, noua administraţie maghiară, primarul, notarul şi cei doi jandarmi au venit să ne ia tot ce se găsea în casă: pături, perne, cearşafuri etc. Neştiind limba, n-aveau cum să ţină seama de avertismentele mamii care, după ce ne-a cerut nouă, copiilor, să ieşim afară, scoasă din minţi, a început să-i bată cu sucitoarea până i-a pus pe fugă. După plecarea ungurilor, tata s-a angajat la Uzinele «Phonix» din Baia Mare, cu alte cuvinte a intrat în rândurile muncitorimii, «clasa cea mai avansată», deşi, după cum mărturisesc «Diplomele Maramureşene», înaintaşii părinţilor mei pot fi urmăriţi în timp până în secolul al XIV-lea. Pentru mine, frica nu îşi schimbase intensitatea deoarece, în timp ce maşinile securităţii îngrozeau satul în miez de noapte, în p
