Aveam 11 ani când am primit cadou de ziua mea o a câta ediţie, cartonată, din Statele Lumii. O dată la cinci ani, în ritmul congreselor, dar în ani diferiţi, apărea la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică câte o ediţie din Statele Lumii, care cuprindea mici capitole statistice despre fiecare stat. Nu mai ştiu a câta ediţie e cea din 1986, cu copertă cartonată neagră, dar, cum mă aflam într-o etapă roquentiniană a existenţei mele – de la personajul acela al lui Sartre care conspecta dicţionarele –, am început să o citesc sistematic. În fine, nu-mi plăcea chiar toată lumea. Adoram Africa, învăţasem toate capitalele ţărilor negre, mai ales că alde Ceauşescu se plimba fix pe acolo în aceşti ani în care uitasem gustul bananelor şi (aproape) pe cel al portocalelor. Era vremea în care mă jucam „ţări-munţi-ape“ şi ajunsesem să înlocuiesc jocul ăsta cu „statele lumii“, zece rubrici pentru fiecare stat, joc la care îmi băteam toţi prietenii. Apoi au apărut hormonii, viaţa a căpătat alte intensităţi şi alte texturi.
Mircea Maliţa este coordonatorul Statelor Lumii pe care le mai am şi acum în bibliotecă, cu cotorul lipit de cel puţin cinci ori. În anii cenuşii ai închiderii României în omphalosul lui Ceauşescu, lumea mi se părea fascinantă chiar şi fără poze. Cartea aceea fusese o lucarnă prin care puteam privi dincolo de roşu, galben şi albastru (parţial color) şi ţin minte şi acum o mulţime de date de acolo. A fost primul contur al lumii pe care mintea mea l-a putut trasa după repetate lecturi. A fost, pentru mine, un hit cognitiv, ca şi-o manie. După 1990, lumea s-a deschis definitiv, călătoriile au ajuns, vorba lui Maliţa, „un sport de masă“, iar interesele intelectuale ale unui literat din anii 1990 nu mai coincideau cu cele ale unui matematician-filosof şcolit în anii ’40-’50. Au fost nişte ani în care eu am, să spunem, „recuperat
