O istorie zbuciumată, istoria poporului român, a exacerbat mitul aurului. Un mit atât de puternic încât una dintre cele mai dure legi ale aurului, dată de Ceauşescu în 1978, a rămas în vigoare până în 2000. A fost nevoie de o Ordonanţă de urgenţă a Guvernului din 2000, de alte ordonanţe de urgenţă, de legi şi de ceva timp, din 2000 până în 2006, pentru un proces de demitizare a aurului. În plan juridic.

Pentru că în plan moral mitul încă trăieşte. Trecerea controlului asupra aurului de la BNR la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului a şocat. La Banca Naţională am auzit în telefoane voci contrariate: „Ce idee năstruşnică, aurul şi brânza sub aceeaşi jurisdicţie”. Totuşi, am început să înţelegem şi noi, în România, că aurul se supune aceloraşi exigente calitative ca oricare alt produs. Şi că fascinantul metal galben e o marfă ca oricare alta. O marfă scumpă, e drept, chiar foarte scumpă, uneori asociată cu luxul, deseori asociată cu bogăţia, jucând roluri importante timp îndelungat. Goana după aur

După ce, într-o dimineaţă de reflecţie, pe malul unui râu ce avea să devină celebru, un mecanic oarecare a fost atras de strălucirea ciudată a unei pietre, moment ce a marcat descoperirea aurului în sălbăticiile Vestului, lumea a înnebunit. A început goana după aurul Americii. Preţurile au atins foarte repede absurdul. Totul se plătea în aur. Totul devenise de vânzare pe aur.

Dar această goană nebună nu putea să dureze prea mult. Secolul al XIX-lea, în cea de-a doua parte, a marcat o stingere treptată a febrei aurului. Lumea financiară a optat pentru un soi de balans între aur şi argint: bimetalismul. Au fost aruncaţi pe piaţă, pe lângă banii scumpi, acoperiţi cu aur, bani ieftini, acoperiţi cu argint. Sistemul a apărut într-un moment în care aurul băncilor centrale se împuţina. Venise vremea marilor speculanţi financiari, care au făcut averi