În seara de 16 septembrie, Marek Janowski a condus pentru a doua oară orchestra Rundfunk Berlin, avându-i ca parteneri în recrearea Walkiriei.
Cronică scrisă de Sabina Ulubeanu
Laitmotivul iubirii la violoncel, sunet amplu, nostalgic şi profund. Se aude „curajul“ la alămuri şi corzi grave. Mânecile albastre ale Sieglindei contrastează cu rochia gri metalic, dar rimează cu vocea sa tulburătoare chiar şi în registrul acut. Brünnhilde preia melodia infinită ce debutează la clarinet, continuă la corzi, se reîntoarce la clarinet şi se abandonează în vocea Petrei Lang. Un solo ca o rugăciune, ca un balsam pentru suflete. Fricka e o apariţie delicată, ce îndulceşte furia gravă şi senzuală adresată unui Wotan liric şi tragic, care m-a transformat în fanul ei absolut. Hundig este pur şi simplu frumos, în chip, în glas, în sfâşietorul său rol. Prezentul şi trecutul se suprapun instantaneu şi la intrarea Brünnhildei din actul al doilea revăd cu ochii minţii debutul actului trei de la Bayreuth, de acum 12 ani. Acum percep vocile walkiriilor ca gest, aproape ca efect orchestral şi încep să anticip. Şi să îmi amintesc. Şi să realizez că am petrecut ziua de 16 septembrie într-o stare subfebrilă, de aşteptare, de nevoie de Walkiria.
O interpretare formidabilă
Dacă în Rheingold a predominat dozarea judicioasă a energiilor, satisfacţia melomanului avizat fiind în bună măsură şi de natură intelectuală, Die Walküre ne-a răpit din real de la primul tremollo al orchestrei şi ne-a introdus în miracolul trăirii directe a poveştii despre dragoste, eroism, supunere şi altruism. Pentru că Wagner creează conştient timpul subiectiv al operelor sale, în care construieşte în primul rând muzical emoţiile personajelor şi, desigur, pe cele ale publicului.
Voi explica în cele ce urmează mecanismele prin care absorbţia auditoriului în v
