Urmăresc de câteva zile o dispută colaterală Afacerii Roșia Montană. Cea legată de starea presei. Și constat cel puțin trei tendințe: 1) a străzii, care scandează ”Să vină presa, să-i scoatem lesa!”; 2) a unor comentatori (de bună-credință) care îndeamnă la neutralitate și moderație; 3) a celor direct vizați de scandările străzii (”presa cu lesă”). Din start, spun că mă poziționez în prima tabără.
Nu o să enumăr acum toate manipulările, minciunile, diversiunile și dezinformările vehiculate de presă în ultimii ani și în ultimele săptămâni în privința Afacerii Roșia Montană. Acestea țin de o evidență faptică și cantitativă, care e combătută doar de o relativizare care îmi stârnește, cel mult, un zâmbet amar. La fel cum mă fac să zâmbesc amar interpretările date conceptelor de ”neutralitate”, ”echilibru” și ”moderație”, care, indirect, refuză dreptul jurnaliștilor de a editorializa.
Nimic nou sub soare: e o bătălie de decenii și o presiune constantă (importată în Europa și România, din America anilor 50), prin care corporațiile (da, e o problemă sistemică) cheltuiesc sume uriașe nu doar pentru a bloca accesul la informații, ci și pentru a împiedeca editorializarea. În acest război sunt folosite cele mai diverse arme: angajarea unor haite de avocați care să dea în judecată jurnaliștii și instituțiile media care își permit luxul informării și (mai ales) al editorializării; ”investiții” masive în publicitate și condiționarea acestor bugete de stoparea opiniilor critice; hăituirea și discreditarea jurnaliștilor (a celor care nu pot fi cumpărați); preluarea sau înființarea propriilor canale media; inventarea și promovarea unor comentatori/analiști ”de serviciu” etc.. Iar aceste presiuni uriașe primesc un sprijin nesperat chiar din partea unor profesioniști de bună credință din domeniu, care invocă și relativizează conceptele de ”neutralitate”, ”echilibru” și