Contestatarii Proiectului de la Roşia Montană, în majoritatea lor, angajaţi ai multinaţionalelor, au câte un desktop, obligatoriu, un Iphone şi birouri curate în clădiri de sticlă.

În timpul săptămânii, acţiunile lor se desfăşoară pe net: “share and go to the Strarbucks”, unde mai fredonează fie pe tabletă, fie cu prietenii din off-line, despre potenţialul imens al porcului de munte de a produce coacăze şi afine, nu cum ştiaţi, căcăreze. La sfârşit de săptămână ies pe străzile marilor oraşe. Ieri seară s-au strâns vreo 5000 de mărşăluitori, insuficienţi pentru a face lanţul uman din jurul Parlamentului. Acţiunea de integrare în absolut, prin spirala Alinei Mungiu-Pipiddi, nu şi-a îndeplinit obiectivul.

Protestatarii au văzut multe ferme pe internet şi minuni agricole, pot vorbi cât în lună şi în stele despre programe şi proiecte, dar n-au muls niciodată vaca. Nici nu e treaba lor, ar zice. Cum ei au dreptul la “Iphone 5” şi la tabla de dat pe net să protesteze, aşa şi minerii au dreptul la muncă şi la protestele lor. Nu vin angajaţii RMGC să le tulbure mersul şi plimbarea de seară după scheme, schiţe, îndelung ticluite în laboratoarele „salvării”. Aşa cum aţi văzut.

Pentru cei care nu se lasă seduşi de cântecele de sirenă ale reţelei bine construite în timp, în jurul a douăsprezece ONG-uri, conduse şi coordonate de Alina Mungiu-Pipiddi, Mircea Toma, Mihail Bumbeş, Claudiu Crăciun, mari lideri ai mişcării româneşti, de tip “Occupy”, atât de des întâlnite în ultima vreme în Occident şi care dau satisfacţii unor mari jucători de bursă, reamintesc acrobaţiile financiare din banii lui Soros ale „aşezămintelor de cultură a străzii”. Doar la o minimă documentare am găsit trei milioane de dolari, să tot faci revoluţii, bibicule, mai va!

Culmea e că împricinaţii nici nu neagă colosalele sume primite pentru activism civic şi construirea de reţele naţionale.