După aproape 450 de ani, în urma deciziei luate în luna iulie de către Papa Francisc, Biserica Catolică reintroduce indulgenţele, adică “iertarea păcatelor”. Este adevărat că acum acestea nu mai pot fi cumpărate ca în trecut, ci ţin pasul cu tehnologia, fiind oferite celor care urmăresc mesajele Papei pe Twitter. La noi, indulgenţele au fost descoperite de vreo două decenii şi nu ţin de tehnologie, ci de bani, ca în Evul Mediu. Proaspătul condamnat definitiv, fostul primar al Craiovei Antonie Solomon, a făcut printre altele o declaraţie demnă de atenţie: ”Nu sunt super-cinstit!”. Poate fără să vrea, a exprimat una din anormalităţile cauză ale crizei morale pe care o traversăm, şi anume că în mentalul colectiv s-a insinuat că adjectivul “cinstit”, pe lângă clasicul antonim “necinstit”, are şi un grad de comparaţie special, “super-cinstit”. Antonie Solomon nu este primul şi sigur, nici ultimul, într-o galerie selectă, de unde aleg la întâmplare nume ca Năstase, Becali, Anghel, Gutău, care şi-au schimbat odată cu evoluţia anchetei penale partitura de la “prezumţia de nevinovăţie” şi “dosar politic”, la “eroare judiciară” pe fondul “nevinovăţiei”. Dacă niciunul dintre ei nu a socotit ca măcar în ceasul al doisprezecelea al ispăşirii pedepsei să-şi recunoască vina şi astfel să beneficieze de clemenţa populară a “greşelii recunoscute pe jumătate iertată”, înseamnă că toţi visează la întoarcerea triumfală în viaţa publică, deoarece în conştiinţa lor se simt “cinstiţi”, dar nu “super-cinstiţi”. Bau Baul Macovei “Super-cinstitul” a devenit o specie rară, adică “asta e ceva care nu există”, vorba lui Moromete la vederea girafei. “Super-cinstitul” este un fel de de inchizitor, inflexibil şi inuman ca un robot, pe când “cinstitul” mai fură şi el, dar e tot timpul cu gândul la binele nostru, iar poporul apreciază că, vorba ceea, “a furat, dar a mai şi făcut ceva”. Cum poţi să nu-