“Ne-am împăcat, mergem înainte !”, cam aşa a sunat mesajul liniştitor  al bicefalilor de la puterea mică. Căci aia mare e încă monocefală. Dar înainte e răspântia, şi ei ştiu  asta, drumul împreună s-a terminat. Cearta de acum a anunţat  doar ruptura definitivă. Anul ce vine nu-i va mai prinde coechipieri, urmează bătălia pentru Cotroceni, iar cine  câştigă  preşedinţia în România  are aproape totul. Proiectul lor a fost unul de conjunctură şi slavă Domnului că a rezistat atâta ! Era nevoie de o  opoziţie  serioasă şi credibilă la insul din Deal, altfel ajungeam ca bieloruşii. Antonescu nu poate  rămâne la nesfârşit captivul pesediştilor, după cum ultimii nu-şi pot  risca viitorul cu un  preşedinte  de ţară adversar politic. Fiindcă, la urma urmei, Crin le va fi de-a pururi rival, nicidecum subaltern. Şi invers, bineînţeles. În politică, alianţele  nu sunt de durată, de vreme ce interesele se tot schimbă. Conjuncturile  sunt decisive, ele adună şi desfac coaliţiile. Aşa că, în pragul destrămării, un gând de mulţumire  useliştilor n-ar strica, ne-au redat deunăzi  speranţa şi au primenit  aerul stătut  şi nociv al ţării. Împăcarea clamată public înseamnă, de fapt, amânarea divorţului, de nu  s-ar lăsa cu păruieli şi  cafteli. Cu mahalagisme şi înjurături. Mai bine un partaj voluntar şi la bună vedere !

Într-un  studio de televiziune, câţiva politicieni  şi  analişti  discută despre scandalurile din acea zi. Subiect devine un deputat prins cu mâţa-n sac de  organele judiciare. “Păi, ăla,  în mod  normal,  nici nu trebuia să fie parlamentar, că nu a ieşit primul la vot, a nimerit  acolo prin efectul legii”, zice cineva. Prin defectul legii, îl corectez în  gând, revoltat de obscena  borţoşenie a legislativului nostru. O pravilă care a permis  tuturor şmecheraşilor  şi golanilor să-şi spună legislatori  şi să ne decidă viitorul. Prezentul nu-l mai  socotesc, î