Nu ştiu de ce se spune că toamna ar fi anotimpul belşugului, pentru mine reprezintă anotimpul golului. De mic, în fiecare toamnă îmi apărea un gol în stomac, alor mei un gol în portofel, iar la şcoală un gol în banca în care ar fi trebuit să fiu. Nu ştiu cum e acum, dar în liceul meu catalogul se completa la vreo două săptămâni după începutul şcolii. După vară îmi era dor de colegi, dar şansa de a chiuli fără consecinţe nu se rata.
Copiii americanilor sunt nefericiţi deja de vreo lună. Aicistudiile încep la mijlocul lui august, când la noi nici n-au început licitaţiile pentru repararea şcolilor. Stereotipul despre americani era că ar fi proşti, iar că la noi se face şcoală ca lumea. Acum ne-am convins că şi elevii noştri sunt proşti, dar n-am mai auzit nimic despre învăţământul lor.
Este cam la fel ca la noi, cu bune şi cu rele. Dacă în România toată clasa e mai mult sau mai puţin silită să se roage în grup săptămânal, în America elevii sunt siliţi zilnic să recite imnul. Este adevărat că, în ultimii ani au scos partea cu D-zeu din el. Au considerat că nici un fel de partizanat religios nu îşi are locul în şcoală.
Am vorbit cu nişte olimpici, cu câţiva artişti, dar şi cu un fost deţinut încarcerat din timpul liceului. M-a surprins că nimeni nu i-a vorbit de rău pe profesori. Toţi le-au lăudat vrednicia cu care au făcut faţă imaturităţii lor. Salariile sunt mici şi aici, dar se pare că profesorii lor au ceva mai mari înclinaţii pedagogice.
Nu înţeleg cum ai noştri sunt compătimiţi când iau bătaie de la elevi. Ăsta ar trebui să fie motiv pentru desfacerea contractului de muncă. Este evident că nu ai talent pedagogic dacă te întorci bătut de la ore. Meseria de profesor nu este pentru toată lumea. Nu e suficient să termini ultimul facultatea de geografie ca să ajungi la catedră. Trebuie să ai şi nişte înclinaţii înspre a comunica cu adolescenţii.
