Pe zi ce trece dobândesc convingerea că miniştrii cabinetului Victor Ponta au intrat într-un fel de competiţie la capătul căreia vor să dovedească că pot fi încă şi mai incompetenţi decât cei ai fostelor guverne conduse de Emil Boc. Că pot concepe şi emite acte normative încă şi mai aberante, încă şi mai abracadabrante, ba încă şi mai rupte de realitate.

Că seara, la televizor, vorbesc despre descentralizare după ce dimineaţa au ticluit proiecte de ordonanţă de urgenţă ce încurajează centralizarea, conglomeratele, proiectele megalomanice.

Despre domnul Daniel Barbu, propus de etern neinspiratul Crin Antonescu şi numit de Victor Ponta ministru al Culturii drept mulţumire pentru activismul lui antibăsist manifestat pe la Antenele voiculesciene, istoric reciclat în politolog, am aflat că ar fi ajuns, pe neaşteptate, în primii ani de după 1989, adică între 1991-1992, director general al unei gazete ce se numea Realitatea românească. Care gazetă s-a confruntat la scurtă vreme după preluarea ei de către domnul Barbu cu falimentul, asta într-un moment în care presa scrisă încă o ducea bine, iar investiţia în mass- media era încă una profitabilă. Lucru care ar fi trebuit să îi pună în gardă pe cei ce l-au trimis pe imitatorul look-ului lui Mircea Eliade în tinereţe să conducă un minister care, de-a lungul anilor, s-a dovedit unul dificil, dovada fiind desele schimbări ale titularilor săi. Minister în care doar Andrei Pleşu şi Ion Caramitru au înregistrat succese notabile şi au reuşit să instituie politici şi programe coerente, cu viziune şi de durată.

Nu a trebuit să aşteptăm prea mult spre a avea dovada că profesorul Daniel Barbu nu prea are habar despre ce se întâmplă şi cum se conduce Ministerul Culturii. În ianuarie 2013, proaspătul demnitar emitea tot felul de judecăţi nefericite asupra Festivalului Enescu, se declara uimit de bugetul acestuia, îşi exp