Recenta vizită a lui Victor Ponta în Turcia poate furniza un fundal potrivit pentru a reflecta la lungile durate ale politicului românesc și la multiseculara influență exercitată de cultura politică a turcilor, în mod particular a otomanilor, asupra tiparelor de structurare a puterii în teritoriile locuite de români. În cele ce urmează doresc să supun atenției cititorilor o interesantă paralelă care se poate face între un tipar (“pattern”) de exercitare a puterii foarte răspândit în lumea turcilor medievali și mecanismele de recrutare și promovare politică pe care le putem observa în elita politică românească din ultimul deceniu. De la bun început vreau să subliniez faptul că paralele de genul acesta nu reprezintă o noutate în analiza politologică a regimurilor politice din Romania. Astfel, după cum bine știu cunoscătorii literaturii știițifice privind tranziția post-comunistă, într-o carte clasică (Problems of Democratic Transition and Consolidation, 1996) pe această temă doi politologi americani, Juan Linz și Alfred Stepan, au analizat regimul Ceaușescu și dinamica tranziției din Romania prin prisma conceptului de “sultanism” introdus de Max Weber în analiza sistemelor patrimoniale orientale. Plecând de la acest precedent analitic, în textul de față voi argumenta că mecanismele de recrutare a liderilor și de exercitare a puterii în elita politică românească din zilele noastre prezintă surprinzătoare asemănări cu tiparele de exercitare a puterii în regimurile orientale bazate pe castele militare de origine servilă. Sursa originară a acestei similitudini o reprezintă modul de rezolvare oarecum similar al unei probleme fundamentale în orice organizare socială bazată pe ierarhie. În jargonul științelor sociale problema aceasta este cunoscută ca problema raportului “principal-agent”. Această problemă universală apare în toate relațiile sociale în care