Am avut de circulat din nou prin judeţ. În afară de niscaiva încăierări politice de la distanţă, nimic nou sub nori, că soarele e scump la vedere în ultima vreme.
Dar „fie ploaie, fie vânt”, mie mi-a atras atenţia prin zonele prin care am trecut încercarea românilor de a subvieţui, că la noi supravieţuirea e deja un lux. Mai exact, înşiraţi de-a lungul a ceea ce impropriu se numesc drumuri judeţene sau şosele, din două în două sute de metri, sau chiar mai des, pe la porţi, pe la intersecţii sau chiar prin mijlocul câmpurilor stau, în funcţie de zonă şi de ce pot ei comercializa, vânzătorii de hribi, de barabule, de fructe sau de varză. Mai mult stau. Că din câte am văzut, cam rar mai face unul un popas şi asta după ce a aflat de pe la vreun altul, „prin staţie”, cam care ar fi preţurile. E un peisaj destul de agreabil din punctul de vedere al călătorului „pe patru roţi” din perspectiva rusticităţii. E mai greu pentru copiii, femeile sau bătrânii care, în perioada asta, stau şi tremură de frig pentru a face câţiva leuţi pe un coş sau o găleată de bureţi, un sac de barabule sau câteva lăzi cu fructe. Întrebarea este de ce stau acolo şi nu în piaţă. Ei bine, fiindcă în pieţe ori n-au loc din cauza „samsarilor” ori, cei cu cantităţi mai mici nu-şi permit să-şi plătească transportul, taxa de masă şi cele sfinte şpăgi unor indivizi cu uniforme sau în civil. În rest, avem parte de o toamnă bogată, oarecum frumoasă şi... cu lacrimi pe obraz.