La români, toate acţiunile publice şi civice se transformă în scandaluri. Problemele din ultimul timp – cîinii comunitari, Roşia Montană (care sînt de cîteva decenii aceleaşi eterne problemioare mioritice!) – au readus societatea românească în pragul partajului. Activiştii ecologişti se confruntă cu minerii de muzeu, cetăţenii cu patrupede de apartament sînt în dezacord în privinţa uciderilor rituale, familiile se destramă din pricina confuziilor, iar politicienii aşijderea. Antonescu şi Ponta aproape că au înaintat actele de divorţ, numai pentru a se împăca rapid. Cînd, după o scurtă răcire a relaţiilor, Ponta a revenit în dormitorul conjugal al USL spunînd: „Ne-am împăcat“,„Poporul“ a răsuflat uşurat, iar Antonescu şi-a reluat cursa spre preşedinţie. Nici opoziţia anemică nu stă degeaba. Liderii diverselor mişcări populist-populare au şi ei activităţile lor de doi bani. Doi dintre ei au adus în Parlament un episod din Punguţa cu doi bani – într-o revenire la poveştile naţionale (pentru că, nu-i aşa, tricolorul nu putea fi însoţit de Rumpelstiltstkin). Care să fie explicaţia pentru acest reviriment al scandalului public? Toate acestea se datorează, cred, reîntoarcerii preşedintelui Băsescu la scenă deschisă, după o lungă tăcere în care sfera publică de la noi devenise chiar plictisitoare. Pentru că Traian Băsescu aduce mereu la rampă nuanţe de vodevil politic. Definiţia simplă, de dicţionar, ne ajută să înţelegem paralelismul: asistăm ca proştii la o derularea unei comedii uşoare, bazată pe confuzie (tehnica de bază fiind qui pro quo-ul). Şi pentru că primadona a ieşit de după cortină, spectacolul poate reîncepe. Ce este, în fond, vodevilul? După ce francezul Olivier Basselin a scris o serie de poeme intitulate Vaux-de-Ville, acesta a devenit forma principală de divertisment urban modern (ca voce a oraşelor industriale). Dez­voltat la sfîrşitul secolului al XI