Când, după Irak şi Afganistan, Siria şi Egiptul arată limitele intervenţiei externe, Occidentul nu poate refuza invitaţia la dialog lansată de noul preşedinte al Iranului.
România anilor ‘80. Lipsa libertăţii de expresie, represiunea, groaza, penuria de medicamente, alimentarele goale, întreruperea curentului, propaganda. Aviditatea de a vorbi cu străinii arareori întâlniţi pe stradă – clipe furate, până apare omul Securităţii. Multiplele moduri de a trişa regimul, cuţitul încă neajuns la os, conivenţa: ei se fac că nu ne văd micile încălcări, noi nu ieşim în stradă, pentru că încă ne e teamă, încă avem ce mânca, încă nu e insuportabil – mai puţin pentru câţiva, care se opun activ şi sunt arestaţi la domiciliu, torturaţi sau ucişi.
Breşe au apărut deja – lărgite de creşterea sărăciei şi de ecourile libertăţii care câştigă teren în regiune. Mişcări de rezistenţă înăbuşite prompt de forţele de securitate, un curent pro-occidental în sânul elitelor intelectuale şi studenţeşti, acces din ce în ce mai facil la canalele de televiziune străine. Şi internetul. Facebook, twitter, interzise ca şi site-urile porno, dar accesate clandestin de toţi.
În ciuda senzaţiei de deja-vu, nu suntem în Bucureştiul anilor ‘80, ci în Teheranul lui noiembrie 2012. Cenuşiu, masiv-industrial, poluat, mai degrabă sovietic decât levantin – ceea ce nu e cazul în Isfahan, de pildă, rupt din „1001 de nopţi” –, plus ceva extravaganţă modernă, pentru exhibarea puterii, unul dintre cele mai înalte turnuri din lume, o infrastructură spectaculoasă de autostrăzi suspendate.
Oamenii sunt curioşi, ospitalieri şi volubili. Te opresc să-ţi spună că „toţi sunt la fel, nişte corupţi”. Simţi frustrarea izolării unui popor prin tradiţie cosmopolit, educat, deschis către lume şi cunoaştere.
Incredibilă senzaţia de retrăire, după 20 de ani, a propriei istorii, care pentru alţii este în
